Anca-Ligia Grosu, şefa Clinicii de radioterapie a Universitaţii din Freiburg, Germania: Am înţeles şi acceptat tradiţia germană. Sînt cunoscută, însă, ca româncă

În urmă cu 21 de ani, medicul stagiar Anca-Ligia Grosu a plecat în Germania,  urmîndu-şi soţul care începea, în Occident, o strălucită carieră universitară. După un an a depăşit singurul handicap, cel al limbii, cîştigînd aprecierea şefului, care a recomandat-o pentru învăţămîntul universitar.

În două decenii a trecut, etapă cu etapă, toate provocările profesionale, ajungînd profesor universitar, prodecan, şef de clinică, profesor asociat al marilor universităţi, cercetător valoros, membru al mai multor societăţi ştiintifice germane şi europene.  S-a integrat perfect în sistemul german, dar este recunoscătoare şcolii de medicină clujene pentru că a pregătit-o “la patul bolnavului”, şi părinţilor, de la care a moştenit dragostea pentru oameni.

– De ce aţi plecat din România?

– Dintr-un motiv simplu : l-am urmat pe soţul meu care dorea să-şi facă doctoratul în Germania. Poate a fost şi o oarecare dorinţă,  cum au tinerii, de a cuceri lumea, de a studia în instituţii străine, de a descopri lumi noi.

– Cum au fost studiile la UMF Cluj?

– Facultatea a fost pentru mine o perioadă minunată  a vieţii. Am făcut studii foarte serioase şi am primit o educaţie solidă. La scurtă vreme după absolvirea UMF, am plecat în Germania, unde am lucrat ca medic stagiar  şi, în primul an, am avut un mic handicap de limbă,  neavînd alte dificultăţi profesionale. M-am simţit la fel de bine pregătită ca şi colegii mei germani de acceaşi vîrstă. Studiile medicale de la Cluj  sînt comparabile  cu cele din alte universităţi din Occidentul Europei şi din  Statele Unite, unde mulţi colegi au făcut carieră. După părerea mea, învăţămîntul la Cluj s-a făcut serios şi consistent, chiar dacă au lipsit mijloacele materiale  şi n-am avut cele mai bine dotate laboratoare. Structura de învăţămînt superior medical a fost una foarte  bună,  şcoala lui Iuliu Haţieganu şi a urmaşilor lui obligîndu-i pe studenţi să inveţe  medicina “la patul bolnavului”. Acest lucru este extraordinar. În Vest studenţii au dificultăţi cu aplicarea cunoştinţelor pe pacient, nu au cunoştinţe practice. În structura şcolii clujene, simbioza practicii cu teoria a fost excelentă. Pentru a asigura o educaţie bună nu sînt, după părerea mea, aspectele materiale singura şi prima condiţie. Şcoală poţi să înveţi şi dacă şezi în bănci mai vechi, cu condiţia să ai acces la cărţi bune. Elemente esenţiale sînt, după părerea mea, structura conceptului universitar şi angajamentul emoţional al cadrelor didactie. Cînd am făcut eu şcoala la Cluj m-am bucurat de amîndouă: o structură inteligentă a învăţămîntului medical, moştenită de la dascăli cu renume, şi o mare dorinţă din partea profesorilor, pornită din inimă şi independentă de orice avantaje materiale, de a da ştiinţa lor mai departe, generaţiilor tinere. Într-o lume în care (aproape) totul se măsoară în bani, asemenea atitudini sînt lucruri rare… În Clujul anilor mei de studenţie, simbioza dintre aceste două elemente: structura de învăţămînt şi dăruirea profesorilor au salvat multe… Privind înapoi, le apreciez şi le inţeleg şi mai mult.

– De ce aţi ales profesia de medic?

– Liceul l-am făcut la “Nicolae Bălcescu”, pe vremea aceea unul din cele mai bune licee de matematică şi fizică din Cluj. Profesoara noastră de matematică, d-na Steroiu, care ne era şi dirigintă, ne-a deschis gustul pentru ştiintele exacte. Ea obişnuia să ne spună că “nesiguranţa în ştiinţă sau jumătate de ştiinţă e mai rea decît neştiinţa”. Mă surprind adesea citînd-o pe profesoara  Steroiu în faţa tinerilor mei rezidenţi, atunci cînd bîjbîie printre diagnostice formulate pe jumătate… În clasa a 12-a m-am hotărît pentru medicină. Tata mi-a spus de foarte multe ori “Dacă aş fi avut ocazia să fac altceva în viaţă, făceam medicina”. Ideea de a-mi investi efortul într-o activitate esenţială, de a face ceva de care oamenii au mare nevoie, a fost  primul argument important. Al doilea a fost dragostea pentru oameni, pe care cred că am moştenit-o de la mama. Mi-au plăcut şi-mi plac oamenii, mă apropiu cu drag de pacienţii mei şi cred că acest lucru este foarte important pentru un medic.

– În clinica din Freiburg pe care o conduceţi, manifestaţi aceeaşi afecţiune faţă de subalterni?

– Sper că da. Baza interacţiunii cu oamenii rămîne aceeaşi. Mesajele pe care le transmit sînt însă, prin natura lucrurilor, diferite.

– Ce naţionalitate au subalternii dvs?

– Universitatea din Freiburg este internaţională,  avem japonezi, chinezi, ruşi, români, dar majoritatea sînt, desigur, nemţi.

– Aţi simţit vreun dezavantaj din cauză că sînteţi din România?

– Nu. Am avut întotdeauna impresia că munca şi efortul mi-au fost recunoscute. Am avut norocul să întîlnesc în Germania o serie de oameni deosebiţi, de la care am învăţat mult şi care au avut un rol esenţial în dezvoltarea mea profesională. Avînd o istorie de peste 20 de ani în Germania, mă simt ca făcînd parte din sistem, nu ca o persoană străină care a intrat ca să tulbure sistemul.

– Vă mai aduceţi aminte de primii ani?

– Da. Începutul a fost greu. Am lucrat la un an la spitalul orăşenesc, într-o secţie de neurologie, la terapie intensivă. A fost anul de adaptare. Ni se comunicau rezultatele de laborator prin telefon şi nu înţelegeam toate cuvintele,  aşa că fugeam să le verific, apoi treceam rezultatele. Lucram de la 8 dimineaţa la 9-10 seara. Dimineaţa  veneam şi, iarna, nu-mi dădeam jos paltonul, ci intram să văd dacă sînt toate picioarele în paturi, dacă au trecut toţi bolnavii peste noapte, să fiu sigură că trăiesc. Am avut un an greu de început,  dar a fost şi o încercare profesională: am vrut să dau totul.

– Cine v-a marcat ascensiunea profesională?

– Prima persoană a fost doctorul Peikert, care era şef de secţie în clinica în care am lucrat în primul an în Munchen. Era un spital orăşenesc. După un an de muncă nu mi s-a prelungit contractul şi am fost disperată. Am trimis 100 de aplicaţii la diferite spitale şi mi-au venit toate înapoi. Pe vremea aceea rata şomajului printre medici era foarte mare în Germania, iar la München şi mai mare. Într-o bună zi a venit acest şef de secţie la mine şi mi-a spus: “Anca,  cred că, după interesul pe care l-ai manifestat aici în activitatea de cercetare, trebuie să mergi la universitate. E bine pentru tine să pleci”. M-a mirat şi m-a măgulit aprecierea. El s-a angajat, a insistat la spitalul Universităţii tehnice din München să primesc un post la Clinica de radiologie, Secţia de neuroradiologie. Tomografia computerizată, RMN-ul erau la început şi ideea m-a fascinat. Şefa Secţiei de neuroradiologie, d-na profesor von Einsiedel, m-a primit imediat şi mi-a oferit un post. A fost prima persoană care s-a ocupat de dezvoltarea mea profesională în Germania, m-a ajutat extrem de mult. Am lucrat 4-5 ani în secţia condusă de ea. În aceşti ani am dobîndit cunoştinte de radiologie şi în special de neuroradiologie. Am ştiut că aceste cunoştinte sînt foarte preţioase, dar mi-am dat în acelaşi timp seama că nu vreau să devin medic radiolog: îmi lipseau pacienţii.  Am aflat că se dorea înfiinţarea în spitalul nostru a unei secţii de radiochirurgie pentru tumori ale sistemului nervos. Delimitarea volumului tumoral care trebuie iradiat se face pe baza imaginii radiologice, aşa că m-am dus la şeful clinicii de radioterapie, profesorul Molls, şi i-am spus: „Luaţi-mă pe mine, mă ocup eu de secţia asta”. A spus repede: “Da, vino la noi”, aşa că m-am mutat la radioterapie. A fost cum am spus: am început activitatea cu doi – trei pacienţi pe an, pe care îi tratam. După 11 ani, cînd am părăsit secţia, aveam o unitate mare, cu 300 de pacienţi trataţi pe an, cu clădire separată şi  cu personal propriu. Era deja o instituţie bine cunoscută şi poziţionată în medicina germană şi chiar internaţională. Profesorului Molls îi datorez foarte mult: de la el am invăţat radioterapie. Mai mult: el mi-a dat foarte mult curaj şi foarte multe sfaturi bune în anii de început, lucru de care aveam mare nevoie… În 2005, după o prezentare la un congres, m-a intrebat profesorul DeLaney, şeful Secţiei de radioterapie cu protoni de la Massachussets General Hospital al Universitäţii Harvard, din Boston, USA, dacă vreau să vin să lucrez la ei. Am zis imediat DA şi în 2006 am plecat la Harvard. A fost o experienţă extraordinară! O mare concentrare de oameni inteligenţi!  Aş mai aminit pe lîngă doi oameni, care încă în timpul studenţiei au avut un impact aspra dezvoltării mele profesionale: aceştia sînt profesorul Marius Motocu şi profesorul Dan Vlăduţiu, amîndoi internişti. Aceştia sînt oamenii care mi-au marcat ascensiunea profesională.

– Nu v-a tentat ideea de a rămîne în SUA?

– Formaţia mea a fost nu doar din punct de vedere cultural, ci şi medical şi ştiinţific, o formaţie europeană. Era prea tîrziu şi prea greu să mă integrez în structurile americane, sistemul era altfel. Ar fi trebuit să o iau de la zero, de la diploma de medic, care trebuia recunoscută. Avînd în vedere că sarcina care mi s-a dat în Freiburg a fost deosebită, să conduc Clinica de radioterapie a universităţii, n-am putut refuza şi m-am întors în Germania, la Freiburg, la sfirşitul lui 2007.

– Cîţi  medici români sînt în universităţile din München şi Freiburg?

– În clinica din Freiburg, înainte de a o conduce eu,  erau patru colege din România, toate foarte apreciate. La München, după ce am plecat, fostul meu şef a angajat patru doctoriţe din România, una chiar absolventä a universităţii din Cluj.

– Sînt sau nu neîncrezători germanii în români?

– Acesta este un clişeu de care nemţii înşişi îşi doresc să se debaraseze. Experienţa mea vorbeşte de o cu totul altă atitudine. Poate că în primul moment nu sînt entuziaşti şi extrovertiţi, dar dacă-i caracterizezi pauşal, după ce se lămuresc că pot avea încredere în tine, te  poţi baza pe ei sută la sută. Europa nu este multinaţională ca SUA, există elementul de tradiţie naţional. Eu l-am înţeles şi acceptat,

l-am integrat în structura mea de gîndire, fără să-mi fi schimbat identitatea de origine. Sînt cunoscută ca româncă.

– Cum îi vedeţi pe colegii care au rămas acasă?

– Oamenii pe care îi cunosc eu, colegi şi profesori, sînt deosebiţi, au o atitudine medicală care i-ar ajuta să aibă poziţii de frunte oriunde în lume. O oarecare dezamăgire o am faţă de domeniul ştiinţific, unde s-ar putea face mai mult. Sînt convinsă că pacienţii sînt trataţi bine, atît cît permit condiţiile. De multe ori, rolul activ al medicului este mai important decît o maşină scumpă. Ceea ce mi se pare că lipseşte, însă, este activitatea ştiinţifică. Institutiile româneşti sînt prea puţin prezente în revistele de specialitate internaţionale. Or, pentru a fi cunoscut, trebuie să publici. Aici cred că ar trebui depus mai mult efort…

 – Cine sînt pacenţii clinicii de radioterapie din Freiburg?

– Avem pacienţi din Germania, din zona Freiburg, fiind  singura clinică din regiune. Tratăm în jur de  3400 de  pacienţi pe an, mulţi  dintre ei fiind ruşi, arabi,  est-europeni, chiar şi români.

– Tarifele sînt prohibitive?

– Sînt  ceva mai mari decît cele austriece şi, cu siguranţă, mai mici decît cele din SUA sau Elveţia.

– Am lăsat pentru final o întrebare de fond: cît de eficientă este radioterapia?

– Există tumori care pot fi vindecate complet prin radioterapie, dar şi cazuri în care pacientul nu poate fi salvat, doar  i se poate prelungi viaţa sau alina durerea. Este o mare satisfacţie să tratezi pacientul cu o tumoră malignă şi să îi poţi arăta, la cîteva săptămîni după tratament, pe radiografie, că tumora a dispărut.

– În ce direcţie v-aţi specializat?

– Specializarea mea este dezvoltarea unor metode de radioterapie de mare precizie, la nivel de milimetru, cu focusarea exactă a dozei de radiere, astfel încît ţesutul sănătos să fie protejat şi să nu apară efecte secundare dupä tratament. În acest sens, m-am ocupat şi mă ocup mult cu introducerea unor metode noi de imagistică în planificarea şi evaluarea tratamentului terapeutic. Pe baza acestor metode, tumorile pot fi caracterizate nu numai din punct de vedere morfologic, ci şi biologic. Ca urmare, doza de iradiere se poate ajusta după caracteristicile individuale ale fiecărei tumori.

– Ce le doriţi medicilor tineri din România ?

– Aşa cum am mai spus şi în alte ocazii: curaj să viseze şi perseverenţă, să îşi realizeze visurile.

Maria Sângeorzan