ADÎNC, ÎN INIMA CUVINTELOR… de vorbă cu dl. Lucian Hetco, redactor şef AGERO

   Aventura construcţiei unui ziar nu este o evadare. Ci, mai degrabă, o întoarcere spre sine. Acolo, unde „întemeietorul” lasă să se reflecte timpul său, vrerea, putinţa ori neputinţa semenilor întru gînd. Desluşind multiplele pagini şi coloane, rubrici şi secţiuni ale ziarului de la Stuttgart (AGERO= Asociaţia Germano-Română), descoperim o lume aparte.Răsfrîntă asupra personalităţii colective căreia îi aparţinem. Cuvintele adună în jurul lor români de pe toate meridianele lumii şi coboară spre corzile cele mai sensibile ale sufletului. Români de pretutindeni. Din ţară sau din locuri depărtate. Practic, de peste tot unde există cuget şi simţire românească. Iar discuţia cu interlocutorul meu, se desfăşoară la Oradea, acolo unde dl. Lucian Hetco a văzut lumina zile:

– Da. Asta se întîmpla acum 52 de ani. Provin dintr-o familie de preoţi greco-catolici, din partea tatălui meu, şi de învăţători din partea mamei. Şi, da, sînt român emigrat în Germania în anul 1990. Asta după cîteva peripeţii, aventuri sub dictatura comunistă.

– Pe scurt…

– Am fost licea n la „Emanuel Gojdu” în Oradea şi student la Ştiinţe economice în Timişoara. Prin căsătorie şi repartiţie am ajuns în Banat (contabil şef), apoi primul copil, participant la evenimentele de la Timişoara din ’89, cu tot patosul şi inconştienţa tinereţii. Şi, în fine, plecarea spre Stuttgart. În Germania nu se recunosc nici un fel de diplome, aveam şi un handicap de exprimare în limba lor, dar am obţinut o slujbă la Telekom (pe vremea aceea o compania de stat). O şansă extraordinară! Aşa am reuşit să-mi asigur existenţa. În următorii patru ani firma s-a privatizat, a fost listată la bursă… eu eram deja bine ancorat în firmă. Cu existenţa asigurată. Aşa am simţit nevoia să fac ceva util comunităţii româneşti din jurul oraşului Stuttgart. S-a născut, astfel, ideea unei organizaţii româneşti (AGERO) Asta, pe vremea cînd, acolo, nu existau ziare româneşti, nu exista Internet… eu lucram ca informatician, într-un trust german, şi mi-am dat seama că se inaugurează era computerului. Am început să mă interesez cum putem transmite informaţiile. Asociaţia nu era prea bine finanţată, nu puteam închiria o frecvenţă de radio, spre exemplu, aşa că Internetul a fost salvarea noastră. Eram singurul care ştiam ce-i aia, de fapt, iar la şedinţa de fondare a asociaţiei am spus doar că voi face tot ceea ce este posibil ca să mediatizăm acţiunile noastre. Vă daţi seama, că dacă nu ajungeam „la ai noştri”, nu puteam fi recunoscuţi ca asociaţie activă. Eram 70-80 de membri şi am început să studiez posibilităţile Internetului. Autodidact, cu toate că aveam şi noţiunile din compania la care lucram. Am ales, cum spune neamţul, din situaţia dată, pe cea cu potenţial cel mai mare. Şi aşa am ajuns la tot ceea ce ţine de această muncă, grafică, mail ş.a. Şi am închegat prima pagină de web. O noutate la vremea aceea. Faptul că exista aşa ceva mi-a consolidat poziţia în cadrul asociaţiei. Dar cel mai important era că puteam trimite mesaje. Iar fluxul de informaţii a făcut ca tot mai mulţi oameni să se implice în activităţile asociaţiei.

– Care au fost primii oameni care au participat la conturarea paginilor noului ziar?

– Un clujean de-al dumneavoastră, Eugen Cojocaru, a iniţiat cenaclul asociaţiei. Iar pagina web a consemnat momente importante de cultură. Am generat cultură, mai bine zis. Iar primii contributori au fost scriitorii Gheorghe Săsărman, Dan Dănilă ş.a. Au apărut şi poeţi, din ce în ce mai importanţi, şi contribuţii din ţară ale unor condeie recunoscute, români stabiliţi în alte părţi ale lumii, dar care au păstrat microbul scrisului… Ne-am dat seama că nu sîntem jurnalişti, dar că putem face ceva distinct faţă de jurnalismul clasic. Iar criteriul a fost unul singur: oameni de cea mai bună calitate! Şi texte pe măsură. Am ajuns ca, prin 2005, să avem peste 500 de texte de calitate: eseuri, informaţii legate de viaţa culturală a românilor din Germania, texte de istorie şi filosofie de mare profunzime. Aşa ne-am propus să ne diversificăm. A apărut şi Google şi m-am concentrat asupra modului în care se poate citi cel mai bine producţia noastră. Pentru asta am simplificat structurile în pagina web, încărcările au fost mai rapide, am introdus elemente de securitate sporit
e (pentru că multe pagini AGERO au fost distruse de către hackeri). Aşadar, texte de valoare, idei cum să fie puse în pagină pentru a fi atractive şi, desigur, preocupări pentru finanţare. Eu n-am fost şi nu sînt nici în ziua de astăzi plătit pentru ceea ce fac. Dar un minimum de reclame e nevoie. Pentru cheltuielile curente ale postărilor. Sigur, e greu de făcut de unul singur şi lectura textelor, şi grafică, şi contabilitate… Aşa că am simplificat lucrurile, au apărut paginile standard, am cerut de la autori, pe lîngă calitate, şi o corectură „la sînge”. Sînt oameni responsabili cu care lucrez, mulţi dintre ei care „nu au loc în ţară să publice”, dar care dau dovadă de talent, seriozitate, minuţiozitate în tot ceea ce fac. Oameni… tainici, aşa i-am numit. Oameni care nu publicau pentru că nu şi-au putut plăti nu ştiu ce cotizaţie, care erau respinşi pe tot felul de criterii, oameni care nu aveau unde să se manifeste, să-şi… strige ideile, dar şi oameni consacraţi, de mare rezonanţă publicistică. Şi, important, n-am cenzurat nimic. Am eliminat ştirile „incendiare”, cele cu dispreţ pentru semeni, atacul la persoană. Şi, aşa, încet, încet, mi-am format o reţea de corespondenţi în toată lumea, care aduc un plus cuvîntului scris. 12.000 de citiri pe zi! Enorm, pentru o publicaţie care apare pe Internet. Dar n-am uitat că sînt adeptul filosofiei după care orice lucru se poate face din ce în ce mai bine. Aşa că am simţit nevoia să mă dezvolt. Să nu mi se impună nimic. Am părăsit asociaţia. Şi am adoptat o nouă formulă, mai exact am făcut o microfirmă şi am continuat. Aşa cum am ştiut eu: cu seriozitate, materiale de certă valoare şi respect pentru munca mea şi a altora, totodată. Au fost şi mai sînt încă, sufletişti, care mă susţin cu materiale, care au făcut redacţie pentru AGERO, care au făcut corectură atunci cînd a fost nevoie, care au adus sponsori. George Roca, în Canada, Melania Cuc, o scriitoare bistriţeancă, Ion Măldărescu, regizor la Rîmnicu Vîlcea, Daniela Rocof, jurnalistă independentă în Germania (acum întoarsă în ţară), sînt o parte din colaboratorii mei de bază. Care, realmente, s-au implicat în tot ceea ce înseamnă viaţa unei redacţii. Acum, există un schimb intens de informaţii, Tweeter, FaceBook, totul organizat în aşa fel încît să se ajungă la materiale publicistice, lizibile pentru cei care accesează ziarul. Sigur, în pagini accesibile, bine structurate, atractive… Nu mi-a fost ruşine să mă uit la ziare mari, cu mult mai multă experienţă în publicistica on-line. Evităm, în acest fel, şablonul, uzura şi dăm mereu o faţă nouă scriiturii.

– Înţeleg că aveţi peste 1000 de corespondenţi.

– Neplătiţi. Cu care ţinem legătura pe Internet, la telefon, întîlniri periodice în ţară, prin orice mijloace. Volumul de lucru, la care pot face faţă e de 20-30 de articole pe săptămînă. Bune, repet! Care trebuie selectate dintr-o masă mare de materiale care sosesc în mail box. Eventualele corecturi se fac la Sidney, acolo unde George, orădean ca şi mine (Roca n.n.), face tot posibilul ca materialul să fie publicabil. Am depăşit şi impedimentele cu diferenţa de fus orar, i-am eliminat şi pe plagiatori, am învăţat „din mers”, i-am învăţat şi pe alţii… Şi dacă la AGERO au publicat Păunescu, Buşulenga, Silvestri şi alţii, înseamnă că mi-am îndeplinit visul. Să transmitem un mesaj adevărat, uşor orientat spre stînga, din inimă, analiza şi anamneza adecvată a existenţei, a realităţilor româneşti. Sigur, totul în contextul global al zilelor pe care le trăim.

– Să dăm puţin ceasul înapoi. Cînd a început pasiunea pentru scris?

– Am scris poezie de foarte tînăr. Sigur, naivă. Dar am simţit nevoia unei lecturi suplimentare. Şi am reuşit. Am citit poeţi şi prozatori în original. Nu înseamnă nimic că am terminat ştiinţe economice. Dar am avut drag de cuvînt. Am încercat să-l desluşesc de la cei mai mari condeieri ai omenirii. La Deutsche Telekom am ajuns proiect manager. Dar împlinirea mea a venit citind literatură universală, sociologie, filosofie. Şi mi-am schimbat optica despre lume. Aşa am scris o serie de cărţi, eseuri, recenzii. Şi am încercat să dau cititorilor AGERO tot ceea ce este mai de calitate din aceste domenii. Prin faptul că sîntem independenţi, nimeni nu ne poate stabili o direcţie. Dar direcţia stabilită de noi este originalitatea. Şi, cum am mai spus, calitatea. Nu acceptăm texte teologice banale, după cum nici istoricii cu păreri controversate nu sînt acceptaţi. Nu vrem să şocăm. Ci să spunem lucruri fundamentale, de reală importanţă pentru dezvoltarea fiinţei, lucruri inatacabile, dacă se poate. Şi, desigur, adevărate, pînă la ultima lor consecinţă. Eu sînt un administrator al unor bunuri, care neapărat trebuie să fie de calitate. Iar succesul este al tuturor corespondenţilor, care ţin la cartea lor de vizită.

– E clar că nu vă place diletantismul. Şi şmecheria. Pilele. Şi făţărnicia. Mai lipseşte ceva?

– Da. Nu-mi place cum se face politică în România. Atacul la persoană. Tendinţa asta de nimicire a adversarului. Şi detest hoţia. Pur şi simplu mi se fură articole din ziar şi le regăsesc în nu ştiu ce fiţuică din Slobozia sau de altundeva. Acelaşi text cu semnătura altcuiva. Penibil. Asta m-a determinat să mă apuc din nou de… studiu. Cum pot să fac să nu mai fiu furat. Am descoperit noi tehnologii, am întrebat în dreapta şi-n stînga şi, acum, cînd cineva atentează la munca noastră, într-o fereastră rebelă apare texul: Aţi încercat să copiaţi.Vă mulţumim pentru atenţie! Dacă doriţi, vă putem da acordul pentru părţi din texul nostru,apelaţi la… N-a funcţionat nici această metodă foarte multă vreme. Pentru că există căi de a eluda şi acest procedeu. Ştiţi cum e: nu există lacăt pentru pungaşi. Aşadar, lupta continuă.

– La ziar se adună idei. Păreri. Controverse. Trebuie să vă întreb cum aţi perceput dorinţa imigraţiei de a fi prezentă în viaţa ţării. Chiar dacă sînt departe nu sînt plătitori de taxe şi impozite, chiar dacă nu prea ştiu sau nu prea îi interesează viaţa politică, socială şi economică din România.

– Problema nu este deloc simplă. Cred că asta este o problemă politică şi nu poate fi rezolvată dintr-o mişcare de condei. Cred, însă, că atîta vreme cît cetăţenia română îmi oferă dreptul de vot, atîta vreme cît treaba aceasta este legală, atîta vreme cît nu există nimic care să-mi interzică să votez, voi avea pretenţia să votez. Noi facem parte dintr-o imigraţie economică, nicidecum ideologică. Sistemul este încă sălbatic la noi, iar imigranţii aceştia nutresc în adîncul fiinţei lor să se întoarcă. Numai că au văzut că se poate trăi şi altfel. Şi vor ca şi la noi să se facă aşa cum e mai bine. E clar că nu numai clasa politică este de vină pentru felul în care merg treburile în ţară. Lucrurile nu funcţionează cînd morala nu funcţionează. E vorba de anume mentalităţi generale, care trebuie schimbate. La toată lumea, vreau să spun. Iar presiunea exercitată de imigraţie asupra conducătorilor ţării nu poate fi decît benefică. Pentru că, realmente, noi vrem binele ţării. Ţară care ne-a abandonat, de unde am fost nevoiţi să plecăm, dar unde vrem să ne întoarcem. La mai bine, cu siguranţă.

Interviu realizat de

Radu VIDA