Actriţa Elena Ivanca: Mi-am urmat cu credinţă drumul şi m-am străduit să înmulţesc talanţii (II)

Cu un „atestat” artistic acordat de  marele Vlad Mugur, distribuită apoi în roluri de primă mărime, dar şi în roluri nesemnificative, actriţa Elena Ivanca a căutat şi a găsit şi alte oportunităţi de exprimare artistică. Aşa se face că are deja trei spectacole de succes în aşa-numitul „teatru de club” şi un al patrulea este aproape gata. A fost solicitată să joace în filme, întâlnirea cu filmul aducându-i satisfacţii profesionale, dar şi legături perene cu oameni de calitate, care i-au devenit prieteni pe viaţă.  Datorită rolurilor din filme şi din teatru de club a descoperit că, dincolo de vocaţia sa dramatică, poate fi, cu uşurinţă, actriţă de comedie.

Firea sa căutătoare şi conjunctura fastă de după celebrul spectacol cu Hamlet-ul lui Vlad Mugur au dus-o spre pedagogie. A predat elevilor de la Liceul de Coregrafie, atât timp cât a făcut faţă suprasolicitării, şi continuă să se ocupe de studenţii de la Teatru şi de la Consevator, ca profesor asociat. Elena Ivanca este, acum, împăcată cu propria sa viaţă, care i-a oferit şi şansa de a avea o familie fermecătoare. Nu degeaba spune: „Rolul vieţii mele rămâne bucuria cea ce toate zilele”.

– A fost greu să intri în Teatrul Naţional din Cluj?   

– N-a fost greu, a fost o întâmplare fericită, cum  totul e o întâmplare în viaţa noastră. La Gala tânărului actor din 2000, care atunci se ţinea la Mangalia, am  pregătit, împreună cu Marius, un moment din Tudor Muşatescu şi m-am dus şi eu la concurs, ca toţi tinerii absolvenţi. N-am luat Marele premiu, s-a spus că am fost marea perdantă. Nu contează, ideea este că acolo m-au văzut nişte oameni importanţi: doamna Doina Modola, doamna Roxana Croitoru, doamna Sanda Man, doamna Marina Constantinescu, care m-au invitat apoi să prezint recitalul la Gala Teatrelor Naţionale, bienală, chiar dacă eu eram actriţă a Teatrului din Botoşani. Atunci am avut şi prima mea cronică de teatru, scrisă de criticul Victor Parhon, „Stele pe cerul dimineţii”,  unde spunea că a descoperit trei tinere mari actriţe, una dintre ele fiind eu.

Asta se întâmpla în noiembrie, şi în 3 decembrie am aflat de la prietena mea din facultate, Laura Tudorache, că Teatrul Naţional Cluj are, în data de 4 decembrie, concurs pentru posturi de actori. Habar n-am cu ce tren am plecat, cert este ca am ajuns la Cluj dimineaţa devreme şi-am intrat direct în concurs. Pe holuri toţi îmi spuneau că e imposibil să mă prezint, că înscrierile s-au încheiat, că nu sunt pe listă etc. Atunci am cunoscut-o pe Estera Biro, care, după ce m-a cântărit puţin cu privirea, mi-a spus: „Fă o listă cu tot ce ai nevoie şi, când îţi spun eu, intri neanunţată. Îi lămuresc eu după aceea”.

Estera era regizor tehnic şi mare om de teatru. A crezut în mine şi m-a iubit din prima clipa. Doamne, şi eu cât am mai iubit-o şi cât îmi lipseşte!

Am intrat neanunţată, cum am primit indicaţia precisă, direct îmbrăcată în personaj, fără introducere, fără fişă de înscriere, fără nimic! Când m-a văzut, Vlad Mugur a crezut că-s femeie de serviciu şi a cerut imperativ: „Scoateţi-o pe nebuna asta afară!”. Doamna Roxana Croitoru, care ştia despre ce e vorba, a spus: „Aveţi răbdare”. Eu parcă eram într-un soi de transă, ştiam doar că trebuie ca Vlad Mugur să mă vadă. La sfârşit m-a întrebat: „Mai doriţi să spuneţi ceva?”. Eu aş fi vrut să mai spun ceva, orice altceva, să-l determin să mă vadă şi într-o altă postură, având în vedere background-ul de la Gala tânărului actor, când gurile rele au spus că nu am primit marele premiu că sunt prea urâtă (personajul interpretat, cu nume predestinat, Ţuşca, era un rol de compoziţie dus spre grotesc). Aş fi făcut orice, dar mi-a spus: „Ajunge,  nu mai am nevoie de nimic!”…

După aceea am aflat că am luat concursul. Şi acum stau şi mă întreb cum a putut Vlad Mugur să vadă, dincolo de personaj, rolul reginei Gertrude, din Hamlet.

– Cât de repede a venit rolul din spectacolul cu Hamlet?

– La nici jumătate de an. Între timp am mai făcut o figuraţie în „Povestea vieneză”,  în regia Ancăi Bradu. Momentul Vlad Mugur mi-a adus mai apoi roluri extrem de importante: Robertt-Cecille, alături de Marian Râlea, într-un spectacol regizat de domnul Mihai Măniuţiu, în piesa ,,Exact  în acelaşi timp”, după texte de Gelu Naum, Mata Hari, în piesa „Colonelul şi păsările”, regia Alexandru Dabija, Regen, din ,,Regele Lear” şi Doamna Smith, din ,,Cântăreaţa cheală”, regia Tompa Gabor. Am avut o întâlnire extraordinară cu doamna Cătălina Buzoianu, cu minunata Mona Chirilă şi câte, câte altele, care nu-mi vin acum în minte!

– Ai regizori preferaţi, cu excepţia lui Vlad Mugur, desigur?

– Pot spune ca prefer un anumit gen de regizor, nu că un anumit regizor este preferat. Da, aş vrea să pot alege regizorul inteligent, care ştie să fie „împreună” cu mine, actorul, care să mă convingă în căutare, în joacă, în îndoială, în iubirea pentru scenă şi spectator, să mă confirme şi să-mi fie, de ce nu?, o vreme, model. Cred că în viaţa noastră, pentru a ne găsi şi păstra echilibrul, trebuie să existe o autoritate care să-ţi confirme harul, să nu balansezi mereu în incertitudine; să ştii câte parale faci, pentru că, oricum, în profesia asta o iei de la capăt în fiecare zi, cu fiecare rol. Porneşti de la nimic, de la teamă, de la nesiguranţă, de la  întrebarea dacă vei reuşi, dacă ţi se potriveşte, dacă faci pactul cu personajul. Niciodată n-am avut siguranţa că, da, şi de data aceasta, sau de data aceasta, voi face un rol senzaţional. Nu degeaba se spune că teatrul e acum şi aici!

– Te-ai întâlnit cu rolul vieţii?

– Nu ştiu! M-am întâlnit şi mă voi mai întâlni. Fiecare rol are viaţa lui, fiecare personaj se încredinţează mie şi vrea să-l trăiesc, plenar. Eu, ce să-i spun: „Nu eşti destul de important!”? Nu a fost deloc uşor pasul când am trecut de la roluri importante la roluri micuţe sau chiar de figuraţie, vanitatea nu mă poate împiedica să recunosc acest lucru, dar n-am căutat vină şi, oricum, aş merita un premiu pentru ştiinţa de a mă considera mereu vinovată de toate. Rolul vieţii mele rămâne bucuria cea ce toate zilele.

– Te-ai refugiat în spectacolul de club?

– Nu ca un refugiu, mai mult ca o necontenită poftă de joc, de provocare, de verificare a unei nebunii pe care nu ştiam dacă o pierdusem sau nu. Şi, pe urmă, erau atâtea texte tentante pe care în teatru n-aş fi găsit prilej să le fac! Teatrul de Club e o experienţă unică! E cu totul altfel, deşi mijloacele sunt aceleaşi. Nu e vorba de mai uşor sau mai greu, e un spaţiu pe care trebuie, înainte de toate, să-l îmblânzeşti.

 – Cum e publicul tău din club faţă de cel din teatru?

– Publicul de club nu este unul elitist, deşi uneori ai surpriza să vezi şi astfel de spectatori. Sunt oameni de toate categoriile sociale, care, după ce îşi termină programul de lucru, vor să iasă, să-şi golească mintea de rutina zilei, să socializeze, şi preferă un loc mai puţin încorsetat, să zicem, mai puţin conformist. Asta nu înseamnă că spectacolul e lipsit de exigenţe estetice, dar nu abordează teme ultra-psihologice sau tragedii antice. E drept că nici aici nu putem generaliza. Deja fiecare club alege teme în funcţie de clienţii pe care îi are, chiar dacă aceştia vin doar la spectacolele de teatru. Publicul pe care l-am întâlnit eu vrea comedie, vrea să râdă. Iar dacă tu, actorul, eşti iubitorul harului pe care l-ai primit, faci magia cu aceeaşi credinţă ca şi când ai fi pe scena unui mare teatru, iar spectatorul te va respecta pentru asta. Uneori am avut impresia că e mai mult bun simţ şi respect acolo, decât la loje.

– Ai deja trei spectacole de club.

– Da, şi pe fiecare dintre ele le-am lucrat cu mare minuţiozitate. Am mari emoţii de fiecare dată când joc, uneori mai mari ca la teatru. Acolo, când cortina se ridică, spectatorul e deja sedus de intrarea în teatru, de catifele roşii, somptuoase, de semnalele sonore, de gong, de luminile ce se sting. Aici, tu singur eşti toate astea. Dar îmi place şi pregătesc în toamnă o nouă premieră, despre care nu aş vrea să vorbesc acum. Spun totuşi că va fi o comedie, cum altfel?

– Ai o experienţă şi cu marele ecran, cu filmul. E una fericită?    

– Filmul a fost şi el una din marile mele dorinţe şi uite că s-a împlinit! Nu cât am visat! Dar cât, din ceea ce tainic năzuim, se împlineşte pe măsura dorinţei!?

Îmi spun că, dacă eşti extraordinar de talentat, ţi se deschid drumurile. Pe urmă mă gândesc la mari actori de prin teatrele noastre, cărora chiar nu le lipseşte nimic şi totuşi nu fac film! Fiecare regizor cu care am vorbit despre asta a avut varianta lui: ţine de conjunctură, de întâmplare, de şansă, de viziune, actori de teatru, actori de film etc. Nu ştiu! Cum eu însă văd partea plină a paharului, nu-mi încap în piele de fericită că am făcut câteva roluri în film şi am colaborat cu regizori, producători, operatori, echipe, extraordinare: Tudor Giurgiu, Marian Crişan, Adrian Sitaru, Adrian Silişteanu. Un proiect nou în care sunt implicată şi la care abia am început filmările este lung-metrajul „Valea orbilor”, regia Ion Ionescu. Cel mai important rol rămâne însă, până acum, cel al doamnei Ceapă, din filmul independent „Usturoi”, regizat de Lucian Alexandrescu, co-producător şi scenarist Radu Băzăvan. Filmul a avut un succes extraordinar şi am rămas nu doar cu amintiri frumoase, ci şi cu prieteni adevăraţi!

 – Ai avut modele în lumea actorilor?

– Am avut  modele care, parcurgând etape ale existenţei mele, s-au schimbat, două însă au rămas până în ziua de azi: tata şi Charlie Chaplin. Dar nu pot să nu-i amintesc pe cei de la care am „învăţat” ani în şir: Olga Tudorache, Judi Dench şi Woody Allen.

Oare oamenii care te înnobilează, care te bucură, care te scot din zona de confort, care te enervează cu energia lor debordantă, ne pot fi modele? Copiii mei îmi pot fi modele, prin inocenţă şi sinceritate, prin credinţa şi bucuria jocului? Tineri ai acestei  generaţii, fals blamată, nu ne-ar putea fi modele, prin „saltul în gol”? Important e să nu credem că ştim totul, că ştim prea multe sau că ştim de-ajuns. Eu văd că vin din urmă oameni care au mari calităţi, şi artistice, şi umane. Nu sunt în hoarde, dar nici noi n-am fost. Şi nu doar tinereţea le dă avânt, ci şi inima şi mintea. Andrei Măjeri este unul dintre ei. Îl ştiu  de când era student la regie. Ne-am reîntâlnit mai târziu, când a venit şi a pus un spectacol la Teatrul Naţional, o a treia montare, „Moarte şi reîncarnare într-un cowboy”, text de Rodrigo Garcia, dramaturg şi regizor sud-american. Acest copil, pentru că este un copil!, m-a cucerit. Este inteligent, bine pregătit, ştie să-şi susţină şi să-şi argumenteze ideile, caută odată cu tine, iubeşte actorul. Lucru rar pentru un regizor!

–  Activitatea de la catedră a umplut un gol?

– Activitatea mea pedagogică a pornit din a umple un gol, mai degrabă financiar, dar a confirmat că era ascunsă în mine o altă pasiune. A şi fost un timp generos al vieţii mele. Spun „a fost” pentru că, după 12 ani, am fost nevoită să renunţ la Liceul de Coregrafie; era peste puterile mele şi n-am mai avut atâta energie. Mi-am dat seama că, făcând atât de multe lucruri, riscam să nu mai fiu aşa cum exigenţele mele mi-o cereau. Eram mult prea obosită şi mult prea solicitată. Pentru că n-am fost omul lui „e bine şi aşa” sau al jumătăţilor de măsură, oriunde eram – pe scenă, la şcoală, acasă -, ardeam total, iar epuizarea era evidentă. Când îţi asumi rolul de dascăl îţi asumi şi datoria de a fi mereu plin de prospeţime, de energie, de nou. Eşti asemeni îmblânzitorului din Micul Prinţ, devii răspunzător de-a pururi de ceea ce ai îmblânzit, iar când nu o mai poţi face, e timpul să te retragi. La Coregrafie aveam 18 ore pe săptămână, la Teatru jucam, eram implicată în multe alte proiecte, aveam ore la Conservator, ore la Facultatea de Teatru, şi acasă – rol principal de mamă şi soţie.

Mi-am făcut şi doctoratul, dar asta mai mult pentru a avea siguranţa că aş putea să păstrez orele de la facultate. (Şi povestea aceasta cu doctoratul în teatru este discutabilă. Doctoratul ţi-l dai cu fiecare rol, de fiecare dată când urci pe scenă, acolo, cu spectatorul tău, cu personajul tău, cu toată echipa din faţa şi din spatele scenei!).

Când am renunţat la copiii mei de la liceu. am simţit că pierd ceva din mine. Mi-era drag să lucrez cu elevii, mi-era foarte drag. Îi vedem cum, de la o zi la alta, se transformă în tineri vulturi, cum înghit bulgări de lumină, cum se caută prin teatru. Erau vii, erau curioşi, căutau modele, unii dintre ei. Rămâne însă gândul că unii mai păstrează  ceva din ceea ce le-am dat – mult sau puţin, ei vor socoti.

– Fiul tău cel mare, Vlad, îţi calcă pe urme?

– Acum aşa pare, dar descopăr în fiecare zi mici semne ale transformării. Deschide ochii spre viaţă şi explorează domenii de tot felul. La început mă îngrijorau aceste glisaje, până când tot el m-a învăţat, ca un înţelept, lecţia răbdării. „Nu ştiu, mamă, caut, ai răbdare!”. Şi mă trezesc, asemeni Regelui Lear, spunând: „Dă-mi, cerule, răbdare!”, deşi adolescenţa, în ceea ce-l priveşte pe fiul meu, nu mi se pare atât de dificilă. Poate nu încă! Vlad are un soi de răzvrătire caracteristică vârstei, dar nu iese din tiparele bunului simţ şi cred că asta este foarte important. Are secretele lui, pe care eu, ca orice mamă, aş vrea cu orice preţ să le aflu, dar ştie să-mi păstreze vie această curiozitate, fără să se deconspire. Mă rog la Dumnezeu să ajungă să facă ceva ce să-l bucure, aşa cum mă bucură pe mine teatrul, şi… să poată trăi din asta.

– În stagiunea viitoare, în ce spectacole vei juca?

– Încă nu ştiu dacă în noile proiecte ale teatrului sunt sau nu distribuită. Voi juca în spectacolele mai vechi şi în cele care au avut premiera la sfârşitul stagiunii trecute, semnate de Andrei Măjeri şi Leta Popescu, la sala mică. Voi pleca şi la trei  festivaluri importante, Chişinău, Bucureşti, Piatra Neamţ. În rest, abia aştept să joc „rolul principal” cu o nouă echipă de cursanţi la atelierul de teatru pe care-l organizez şi pe care l-am numit „Călătorie în mine”. E un loc unde oameni de toate vârstele şi profesiile descoperă, prin metode specifice teatrului, cât sunt de frumoşi, de liberi, de bogaţi, de curajoşi. Îţi eliberează mintea şi trupul de povara zilei, pe care toţi o purtăm, şi pregăteşte în suflet un loc curat, în care să-şi facă adăpost bucuria. Poate odată vom vorbi pe îndelete  despre asta. Dar, până atunci, să ne bucurăm de vacanţă!

Maria Sângeorzan