Actriţa Elena Ivanca: Mi-am urmat cu credinţă drumul şi m-am străduit să înmulţesc talanţii (I)

Povestea actriţei Elena Ivanca, de la Teatrul Naţional Cluj-Napoca, este una cât se poate de impresionantă, dramatică chiar. şase ani s-a zbătut tânăra botoşeneancă să intre la Teatru, în Bucureşti, iar în cel de-al şaptelea a ajuns, din întâmplare, la Facultatea din Cluj, unde a fost admisă. La un an după absolvire, vechile eşecuri s-au transformat într-o incredibilă şansă: intrarea în trupa Naţionalului clujean şi, mai ales, întâlnirea cu legendarul regizor Vlad Mugur. L-a convins pe „Meşter” să o primească în trupă prezentându-se la concurs neanunţată şi gata costumată. Atât de convingătoare a fost în rolul lui Ţuşca Vilomş, o dactilografă cu pretenţii de actriţă de film, creată de Tudor Muşatescu, încât Vlad Mugur a cerut să fie dată afara din sală! La scurt timp după această „intrare”, devenită  celebră în lumea teatrului, „Meşterul” a distribuit-o în rolul reginei Gertrude, din celebrul spectacol cu Hamlet, din 2001.

– Ce anume te-a făcut să îţi doreşti atât de tare o carieră în teatru încât să forţezi, ani la rând, intrarea  la UNATC Bucureşti?

– Nici nu ştiu dacă am ales eu această dorinţă spre teatru! Cred că m-a ales Dumnezeu, într-un fel tainic, pentru că am simţit mereu că nu-mi voi găsi rostul decât dacă voi face asta. A fost un drum anevoios şi altfel decât visam eu, dar fiecare an al înfrângerii, cum credeam atunci, mi-a aşezat cunună în cale. Fără toată această zbatere n-aş fi învăţat ce e smerenia, credinţa, nădejdea, orgoliul înfrânt, dorinţa de a iubi oamenii şi de a dărui.

– Când anume ai simţit chemarea teatrului?

– Când eram mică îmi plăcea să spun poveşti, de tot felul, adevărate sau inventate, cu subiecte şi personaje dintre cele mai colorate, pe care, bineînţeles, le interpretam cu o  credinţă nebună. Eram în centrul atenţiei şi asta îmi dădea o satisfacţie teribilă. Uneori chiar făceam repetiţii, ca atunci când îmi voi reîntâlni „spectatorii” să îi surprind şi mai abitir. Rezultatul era aproape întotdeauna maxim, lumea se aşeza în jurul meu şi mă asculta cu mare atenţie. Cred că acesta a fost primul semn, fără să ştiu că mai târziu voi face din toate acestea un destin. Dar mă mai apuca dorul de a spune poveşti şi când eram singură, şi părtaşi îmi erau florile, copacii, dealurile şi toate orătăniile de prin curte. Garderoba mamei şi pantofii ei de lac erau paradisul meu, atunci! O vecină, curioasă din fire, se furişa pe la gard, uneori, şi eu atât aşteptam, dezlănţuiam până la paroxism spectacolul. Într-o zi i-a spus mamei, jenată şi sincer îngrijorată, că ar trebui să mă ducă la un medic, că prea mă strâmbam şi vorbeam singură prin ogradă! Of! Biata mama, câtă răbdare şi blândeţe i-au trebuit până m-a văzut „împăcată”, cum îi plăcea ei să spună.

Am crescut, am plecat la oraş să fac şcoală ”mare” şi m-am rupt cumva de pacea aceea unică. Mai apoi, la liceu, am prins perioada cu ,,Cântarea României”, am participat la tot felul de concursuri, am luat premii, dar fără să ştiu că voi face teatru. Îmi amintesc că eram îndrăgostită de un festival care se ţinea la Botoşani, „Eminesciana”,  un concurs de recitare a poeziilor lui Eminescu (am avut mereu o mare slăbiciune pentru poezie), unde mereu locul I îl lua un băiat de o sensibilitate şi un talent rar, şi care îmi povestea că îşi doreşte să dea la Teatru. A fost CLIPA! Ne-am împrietenit, eu şi Liviu, pe viaţă. Prietenie dintre acelea rare şi binecuvântate. Dar drumurile ni s-au despărţit. El a ajuns psiholog în Elveţia, iar eu actriţă în Cluj.

Să mă reîntorc la poveste. Spre sfârşitul liceului eram deja o întreagă echipă de visători – Dana Tapalagă, Daniel Badale, Carmen Ungureanu, Vladimir Ivanov (toţi actori, astăzi) – adunaţi de pasiunea pentru teatru la Şcoala Populară de Arte, unde profesor ne era domnul Teodor Brădescu. Am prins nebunia admiterilor la Bucureşti, când erau 400 de candidaţi pe câteva locuri. Am prins toate etapele. şi după fiecare eşec îmi plângeam nefericirea şi o luam de la capăt. Credinţa a fost mai mare decât durerea.

– Cine te pregătea?

– Un om extraordinar, Marius Rogojinschi, care a devenit şi naşul meu de cununie. El terminase la Bucureşti, la clasa doamnei Olga Tudorache, şi, proaspăt absolvent, a venit, cu repartiţie, la Botoşani. Într-o seară m-am dus să-l văd pe noul profesor. I-am cerut permisiunea de a sta la repetiţii şi imediat ce m-am aşezat, mi-a dat un text şi m-a rugat să le suflu celor din trupă, până mă dezmeticesc eu şi văd despre ce e vorba. În timp ce suflam, tot întorcea capul şi se uita spre mine, şi iar mă lăsa să suflu, şi iar se întorcea. Apoi mi-a zis: „Măi fată, tu eşti foarte talentată!”. Acela a fost, iarăşi, momentul unei mari întâlniri şi a convingerii că asta îmi doresc să fac.

Sunt atât de norocoasă  şi deseori îmi spun, plină de patos, cum e felul meu, că primul lucru pe care ar trebui să-l fac dimineaţa ar fi să îngenunchez şi să mă uit spre Dumnezeu.

– De ce te-ai cramponat să dai admitere doar la UNATC, în Bucureşti?

– M-am  încăpăţânat pentru că atunci mi se părea că acolo se învârte lumea. Nici n-am mai făcut exerciţii de imaginaţie cu ce s-ar fi întâmplat sau care ar fi fost parcursul meu dacă aş fi reuşit la Bucureşti. Poate că ar fi fost altul, poate că nu. Dar când mă gândesc că am ajuns la Cluj, că l-am întâlnit pe Vlad Mugur, că am  debutat cu rolul reginei Gertrude, în Hamlet, înţeleg, iar şi iar, că drumul te duce acolo unde trebuie să fii, că uneori neîntâmplatul are el socotelile lui ce ţin, ca toate, de altfel, de taină. Iată de ce, în trenul ce mă ducea spre sora mea de la Câmpia Turzii, cineva mi-a pus în braţe un ziar în care se anunţa că Facultatea de Teatru din Cluj organizează sesiunea de examene mai târziu decât admiterile de la Bucureşti. Le sunt recunoscătoare profesorilor mei Cristina Pardanschi şi Cornel Răileanu, pentru că ei au crezut în mine şi ei mi-au deschis porţi la care am bătut atâţia ani plângând.

– Spui că te-ai născut într-un sat de poveste.

-Aşa şi este. Coşula, o localitate la 20 de kilometri de Botoşani, între dealuri şi păduri, cu liniştea tulburată doar de dangătul sfinţit al mânăstirii zvelte şi vechi,  construită  pe vremea lui Petru Rareş. Eu chiar m-am născut într-o livadă de vişini, casa noastră-i pe un deal, înconjurat de alte dealuri şi de livezi nesfârşite. În spatele casei era un deal, Dealul lui Aneta, plin de vişini şi de toporaşi, ca-ntr-o poveste, unde cete întregi de copii alergam liberi, de dimineaţa până seara, când ne strigau părinţii. Copilăria, am înţeles mai târziu, m-a făcut atât de puternică şi, paradoxal, atât de fragilă. Părinţii mei rămân fără seamăn în lume. Niciodată nu au amendat dorinţa mea de a face teatru, chiar dacă un pic ieşea din aria lor de speranţă gândul că fiica lor, o fată de la ţară, dintr-o familie de oameni simpli, are aspiraţii de a ajunge actriţă.

– Părinţii tăi erau chiar oameni simpli?

– Tata era o poezie de om, cu inimă de artist: era frumos, înalt, cu ochi albaştri, se îmbrăca foarte şic pentru un fiu de ţăran, ne cânta balade vechi la acordeon, ne citea poveşti, ne cumpăra cărţi. Mama era blândă, caldă şi ne făcea toate bunătăţile. Toţi copiii din sat se adunau la noi, unde nu se încuia niciodată poarta…

Când am intrat la facultate, mi-a fost tare greu să-i anunţ. Am trimis vorbă printr-o mătuşa care avea telefon şi-am rugat-o să le spună. După atâţia ani, mama nici n-a crezut. Aştepta să vin eu acasă şi să-i confirm. şi am ajuns, într-o seară înnourată de august, cu un autobuz prăfuit şi întârziat! Când am coborât, un verişor de-al meu venea de la adunat iarba şi am urcat în căruţa lui plină cu fân, cu care m-a dus până acasă. Mama mi-a spus că ştia după cum scârţâia poarta dacă am intrat sau nu la facultate. Avea ea legătura asta puternică cu pământul, cu fiecare lucru din gospodărie.

– Câţi ani ai încercat admiterea?

–  A şaptea oară am intrat. Mulţi ani, nu? Deseori suntem înclinaţi să judecăm toate aceste eşecuri, toţi aceşti ani risipiţi, dar ştim noi oare să tălmăcim înţelesurile? „De ce” – urile n-au niciun rost şi, chiar dacă am aflat mai târziu mici detalii de culise, ele acum îmi par total lipsite de importanţă. Au fost o lecţie cum doar viaţa ştie să dea, dar fără să mă arunce în deznădejde şi disperare!

– În perioada în care ai tot încercat admiterea la Teatru, ai şi lucrat?

– Am făcut multe, dar cu mare drag îmi amintesc de vremea în care am lucrat într-o librărie. Prin anii 1990-1991, apăruse lanţul de librării Humanitas. La Botoşani se deschisese, chiar în teatru, o librărie mică, în care nu intrau mulţi cumpărători.  Aveam, acasă, un picup şi foarte multe discuri de vinilin, l-am adus acolo şi mi-am creat „lumea” după chipul şi asemănarea dorinţelor mele. Ascultam muzică şi citeam: poezie, beletristică, filosofie, jurnale. Mă fascinau Cioran, Culianu, Eliade, Monica Lovinescu, Gelu Naum etc. Aceasta este o altă perioadă a vieţii mele, de care îmi amintesc cu nesfârşită recunoştinţă. Nu după multă vreme m-am angajat la Teatrul ,,Mihai Eminescu” din Botoşani. Deoarece, pe atunci, facultate de actorie avea doar Bucureştiul şi cei din Târgu-Mureş, exista o grilă de angajare pentru actori cu studii medii – corp ansamblu. Am lucrat în Teatrul din Botoşani până ce am intrat la facultate şi un an, după facultate.

– Cum l-ai cunoscut pe soţul tău?

– Ne-am cunoscut într-un ianuarie plin de zăpadă. Într-un tren personal de Războieni, la clasa a II-a, eu – studentă la Teatru, el – la Medicină veterinară, conversând despre fleacuri, râzând zgomotos din te miri ce, prefăcându-ne că mai citim câte ceva de prin cursuri, schimbând iar priviri cercetătoare şi…, la coborâre, o invitaţie la Chios, pe patinoarul improvizat. Eu nu patinasem în viaţa mea, n-aveam patine. Zice: „Nu-i nimic, vin să te iau din cămin, aduc şi patine şi ciocolată, să nu faci febră musculară”. A venit la ora opt seara, cu o pereche de patine şi cu râsul lui molipsitor! În seara aceea am simţit pentru prima dată că lângă omul acela vesel, puternic, atent, bun, cald, eu aş putea să rămân toată viaţa. Şi am rămas!

– Se pare că la tine marile realizări – profesionale şi familiale – au venit cu o oarecare întârziere.

– Da, totul. M-am căsătorit la 29 de ani, chiar când am terminat facultatea, iar la 33 de ani s-a născut Vlad, primul meu băiat. Opt ani mai târziu a venit şi Tudor. Iată, aşadar, că totul s-a întâmplat „mai târziu”.

Recunosc, uneori m-am revoltat pe această încăpăţânare cu care viaţa mi-a împlinit dorinţele, că m-am întrebat de ce a trebuit să obţin atât de greu şi atât de târziu lucruri pe care alţii le obţin uşor. Dar ce om deţine dreapta măsură şi dezleagă tainele? Cine sunt eu să cer socoteală, şi cui? Mi-am urmat cu credinţă drumul şi m-am străduit să înmulţesc talanţii, cu paşi mici, că mai mari n-am ştiut să-i fac! Dar poate că n-aş fi ceea ce sunt acum, omul liber şi plin de pace, poate că n-aş fi înţeles ce înseamnă smerenia, poate că n-aş fi înţeles ce înseamnă să fii om, înainte de orice, şi să încerci să nu mai pierzi asta, poate că n-aş fi ştiut să mă dărui oamenilor. A fost, de fapt, o scară pe care am urcat-o înăuntrul meu, nu în afară. Înălţimile mele sunt „aici”, nu „acolo”,  în lumea ameţitoare şi seducătoare a succesului.

Mă întristează oamenii aroganţi, oamenii superiori, indiferent care este diferenţa între noi şi ei, între mine şi ei. Este lucrul care mă întristează cel mai mult la oameni, nimic altceva. Pot să accept talentul lor, pot să accept inteligenţa lor sclipitoare, pot să accept şi să tolerez foarte multe lucruri. Ceea ce nu tolerez este aroganţa! Nu este justificată de nimic.

– În lumea teatrului, bănuiesc că dai mereu peste aroganţe.

– Da, dar pot să fiu un om discret şi să trec mai departe fără să judec, deşi mă întristează.

– A fost greu să intri în Teatrul Naţional din Cluj?   

(Răspunsul, în ediţia de marţi, 30 august, a ziarului Făclia)

Maria Sângeorzan