Academician Ioan – Aurel POP: “Lumea noastră pământească este câteodată descurajantă, este „umbră şi vis” pe lângă lumea în care am putea pătrunde dacă am fi buni”

O întâlnire şi o discuţie cu academicianul Ioan – Aurel Pop se înscriu în sfera evenimentului cu amintiri dintre cele mai plăcute. Ideile abordate sunt multe, generatoare de întrebări, generatoare de răspunsuri, generatoare de alte întrebări. Practic, ca să fiu cinstit, un interviu nu se termină niciodată. Nu are cum să se termine, mai ales când subiectele abordate vizează istoria naţională, Centenarul Marii Uniri, Academia Română şi acţiunile ei apropiate şi viitoare, istoricul având în agendă, ‘n’ activităţi de prezentare şi reprezentare. L-am ascultat pe academicianul Ioan – Aurel Pop de foarte, foarte multe, ori. M-am aflat în preajma lui la multe evenimente ştiinţifice. Este ascultat cu atenţie, răspunde întrebărilor, dezvoltă teme noi, fiecare în parte bine argumentată. Aşa cum sunt şi răspunsurile interviului luat recent, idei din care este numai de învăţat.

– Se observă, prin conferinţe mai ales (expoziţii, festivaluri de filme/folclorice,…), o intensificare a promovării Centenarului României peste hotare. Sunt vesticii cu adevărat interesaţi de Centenarul României? Sunt interesaţi românii stabiliţi în străinătate de acest eveniment?

– I.A.POP: Am revenit în aceste zile de la Oslo şi Stockholm, unde m-am întâlnit şi cu români şi cu localnici. Azi, aproape că nu este loc în lume unde să te duci şi să nu dai de români, ceea ce este reconfortant. Popoarele dinamice s-au răspândit întotdeauna prin lume, chiar şi atunci când nu au plecat de prea mult bine (vezi cazurile englezilor, italienilor, irlandezilor, norvegienilor etc.). Centenarul Marii Uniri se promovează, într-adevăr, dar nu atât printr-un program naţional concertat, coordonat şi finanţat de stat, cât prin iniţiativele lăudabile ale unor instituţii venerabile şi ale unor privaţi cu dare de mână. Românii sunt interesaţi de Centenar – cei mai mulţi – fiindcă mai aud de ţară, mai ascultă vorbă românească, se mai văd cu intelectualii şi cu prietenii din ţară. Cu străinii este altceva, pentru că ei nu au de ce să fie interesaţi în mod special de România, dacă România nu întreprinde ceva deosebit ca să îi atragă. La conferinţa mea de la Stockholm, ţinută în limba engleză, au fost şi suedezi de marcă, interesaţi şi cunoscători, dar au fost şi cetăţeni simpli, câţiva elevi suedezi etc. Văzând compoziţia sălii, am lăsat discursul academic deoparte şi le-am povestit oamenilor The Making of Romania („Cum s-a făurit România”). Ce am băgat de seamă? Pentru stârnirea interesului publicului străin, este nevoie de dialog şi nu de monolog. În al doilea rând, limbajul foarte elevat merge doar la universităţi şi în medii academice; pentru opinia publică, este nevoie de vorbe simple şi pe înţelesul tuturor. În al treilea rând, străinilor nu le poţi vorbi exclusiv de România, ci de o Românie integrată în Europa şi în lume şi comparată cu ţările vecine măcar. Dacă prezentăm formarea României, dintre anii 1848-1918, ca pe un proces excepţional şi unic nu numai că greşim profund, dar nu stârnim niciun interes. Eventual, făcând astfel, provocăm acuze de protocronism, de naţionalism şi de exclusivism. Românii nu au făcut nimic în istoria lor decât în corelaţie cu alţii, în cadre largi, urmând curente şi orientări mai generale, specifice şi altor popoare. De exemplu, unirea noastră s-a făcut în contextul luptei generale a popoarelor (devenite naţiuni) pentru emancipare naţională şi pentru formarea statelor naţionale. Aceste idealuri de emancipare naţională erau cele mai avansate ale epocii respective. Aplicând aceste idealuri şi transformându-le în realităţi, popoarele au distrus, la finele Marelui Război, patru imperii şi au creat state pentru români, polonezi, lituanieni, letoni, estonieni, cehi, slovaci, sloveni, croaţi, sârbi etc. Aceste state, cu anumite modificări de după Al Doilea Război Mondial, există şi astăzi şi nu au fost înglobate (cu excepţia URSS) în niciun alt imperiu. Prin urmare, unirea românilor se înscrie în firescul lucrurilor …

– Ca preşedinte al Academiei Române, există target – uri apropiate, primul fiind legat de Centenar. Care va fi participarea Academiei şi cu ce activităţi? Care sunt target – urile următoare Centenarului ?

– I.A. POP: Sunt câteva instituţii în această ţară – puţine, dar bune – care, dincolo de orice nepricepere a autorităţilor centrale de a chivernisi chestiunea Centenarului, au ştiut să organizeze marcarea cu folos, cu spor şi, mai ales, cu demnitate a secolului trecut de la Marea Unire. De exemplu, UBB, are un program pentru Centenar, elaborat în 2014 şi derulat pe perioada 2014-2020. Între aceste instituţii naţionale-simbol, cea mai importantă pentru forţa intelectuală a naţiunii este Academia Română, care „lucrează” de ani buni pentru marcarea Centenarului prin fapte. Academia Română are – prin Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă – marele program de retipărire şi de tipărire într-o colecţie de mare eleganţă pe toţi clasicii literaturii române şi, în acest an al Centenarului, a trecut de volumul cu numărul 200. Au început deja să fie trimise la tipar o mare parte dintre cele peste 20 de volume elaborate recent şi închinate istoriei tuturor domeniilor importante de cunoaştere (istoria matematicii, istoria fizicii, istoria biologiei, istoria medicinei, istoria literaturii, istoria tehnicii etc.) S-ar mai putea detalia zeci de astfel de programe, congrese, conferinţe, colocvii etc. Natural, Academia ar fi avut nevoie de un sprijin substanţial de la buget pentru toate iniţiativele sale şi nu a primit un astfel de sprijin în măsura necesară. În mod normal, într-o societate civilizată şi aşezată, Academia Română ar fi trebuit să coordoneze întreg programul naţional dedicat Centenarului, pentru că ea se află de peste un secol şi jumătate în serviciul naţiunii române. Centenarul Marii Uniri nu este un scop în sine, ci este ocazia de manifestare mai intensă a rosturilor Academiei în societate. Dar Academia trebuie să se afle în coordonarea tuturor întreprinderilor culturale şi ştiinţifice de anvergură naţională şi internaţională, în reaşezarea şcolii pe baze solide, a sănătăţii, a tehnologiilor de ultimă oră etc. Academia, împreună cu marile universităţi, va stabili standardele de performanţă ştiinţifică în domeniile ştiinţelor sociale şi umaniste, va realiza o ierarhizare a instituţiilor de cercetare, o clasificare a periodicelor interne (mai ales a celor în limba română), care nu intră sau nu pot intra în bazele de date străine. Academia nu poate promova numai creaţiile în limbi de circulaţie internaţională şi în limbile minorităţilor, pentru că, la urma urmei, instituţia se cheamă Academia Română (nu „Academia Europeană”) şi a fost creată acum peste un secol şi jumătate ca să apere valorile naţionale. Acest rol este departe de a se fi încheiat!

– Intre atâtea activităţi profesionale, cât timp îi mai rămâne Omului Ioan Aurel Pop ? Cât timp liber mă refer… Mai ales că urmează perioada unei intense activităţi pe axa Academia Română – UBB

– I.A. POP: Activitatea în perioada 2018-2020 va fi, într-adevăr, foarte intensă. Dacă ea va apăsa prea mult pe umerii mei, voi renunţa la o parte din aceste obligaţii. Pe de altă parte, nicio îndeletnicire administrativă nu-l poate împiedica pe un intelectual să-şi îndeplinească menirea sa spirituală. Romanii ziceau că „munca stăruitoare învinge totul” (Labor omnia vincit improbus, vers din Vergiliu) şi eu cred asta, cu o mică rezervă: nu învinge chiar totul, dar aproape totul, dacă se face cu pasiune, cinste şi bunătate. Timpul de studiu şi-l face omul, indiferent de meserie şi de alte obligaţii, dacă vrea asta cu tot dinadinsul. Eu îmi rezerv zilnic vreme (scurtă, uneori) pentru suflet: transcriu şi traduc documente latine, compar texte vechi, caut să iluminez câte o fărâmă din trecut, revin la câte-un vers de Ronsard, Villon, Shakespeare sau Dosoftei sau Ion Pillat, recitesc Faulkner şi Sienkiewicz, fac mereu planuri de investigare în viitor a prezentului oamenilor care au trăit în trecut … Prin urmare, nu mi-e chiar teamă că mă voi înfunda numai în administraţie. Toate se fac „cu treabă bună”, cum se zice prin Câmpia Transilvaniei. Nu sunt mulţumit, fireşte, întotdeauna de ceea ce fac sau reuşesc să fac, mă cert singur, mă mai ceartă prietenii …

Eu nu-mi pot găsi odihna, nu pot adormi seara dacă nu citesc ceva, mai ales de la versuri şi proză. Lumea noastră pământească este câteodată descurajantă, este „umbră şi vis” pe lângă lumea în care am putea pătrunde dacă am fi buni. Lumea este plină de capcane şi de dezamăgiri. Literatura – care este experienţă de viaţă acumulată de omenire şi transpusă într-o lume recreată – ne ispiteşte adesea, dar ne şi reconfortează, ne încântă sufletele şi ne poate face demni de a ţine, atât cât putem noi, imperfectele creaturi ale Domnului, calea cea dreaptă. Iar dacă voi fi copleşit de aceste grele îndatoriri, nu voi ezita să renunţ la ele sau la unele dintre ele, fiindcă sunt o fiinţă raţională şi cred că nu există oameni de neînlocuit.

– In materie de cărţi, ce se află pe masa de lucru a istoricului Ioan Aurel A Pop ?

– I.A. POP: Am câteva cărţi începute, unele în fază avansată, iar altele prezente numai în mintea mea. Proiectul meu mai avansat este o carte, pe înţelesul tuturor, despre latinitate în general şi despre latinitatea românilor în special. Mi se umple sufletul de amărăciune când văd că – în anumite cercuri chiar intelectuale, cu anumite pretenţii – toată strădania demonstrativă de la cronicari, de la Cantemir şi de Şcoala Ardeleană încoace până la Xenopol, Iorga, Pârvan, Brătianu, Panaitescu, istoricii din familia Giurescu, istoricii din familia Daicoviciu etc. este pusă la îndoială, este terfelită şi hulită. Şi nu de către istorici şi filologi de marcă, ci de către unii amatori, cuprinşi de gândul năstruşnic şi fără rost că, dacă am fi daci şi traci, am fi mai neaoşi, mai valoroşi, mai demni de stimă şi de respect în lume. Ceea ce este absurd, fiindcă prin asemenea idei ne semnăm doar certificate de paupertate intelectuală, ne arătăm neputinţa spirituală şi ne depărtăm de orice credibilitate ştiinţifică. Mai am în plan o carte despre Ţara Haţegului în Evul Mediu, o alta despre anumite instituţii medievale româneşti din Transilvania etc. Stau pe birou (dar mai ales în memoria calculatorului) cu sute de documente latineşti, culese de prin varii arhive şi transcriu treptat din ele. Pe parcurs, extrag de aici subiecte de cărţi, pentru că nu planific nimic dinainte, ci scot temele care reies din izvoarele trecutului. Cu alte cuvinte, eu nu caut să demonstrez prin izvoare o idee preconcepută, ci studiez sursele ca să văd ce idei ne transmit ele si cum pot fi aceste idei făcute inteligibile pentru publicul iubitor de prezent devenit trecut. Căci istoria nu studiază un trecut mort, ci prezentul oamenilor care au trăit în trecut. Viaţa oamenilor a însemnat mereu prezent pentru ei şi noi, istoricii, nu avem dreptul s-o prezentăm decât tot ca prezent…

Demostene ŞOFRON