Emmanuel de Martonne – geografia ca profesiune de credință

Făclia de Cluj şi Universitatea „Babeş-Bolyai” derulează în acest an un proiect editorial menit să marcheze aniversarea a 100 de ani de la semnarea tratatelor de pace de după Primul Război Mondial. Proiectul continuă astăzi cu un studiu semnat de istoricul Ana-Maria Stan privind personalitatea şi rolul lui Emmanuel de Martonne la Conferinţa de Pace de la Paris din 1919-1920.

În centrul Clujului se află o străduță, pe cât de scurtă, pe atât de animată, căci este necontenit străbătută de localnici, dar mai ales de studenți, elevi și profesori. Pentru obișnuiții locului, aceasta reprezintă mai degrabă puntea de legătură dintre două clădiri-emblemă ale orașului nostru: sediul central al Universității Babeș-Bolyai (construit între 1893-1902) și Colegiul Academic Florian Ștefănescu-Goangă (ridicat între 1935-1937), în prezent sediu al Facultății de Studii Europene, dar și un adevărat hub cultural pentru numeroase evenimente științifice și artistice (concerte, expoziții, ceremonii de absolvire a facultății).

Puțini dintre cei care trec aproape zilnic pe aici știu însă cine a fost personalitatea care, încă de la începutul anilor 1930, dă numele acestei străzi. Cel căruia i se păstrează memoria prin această mică arteră din cartierul academic clujean este un mare savant și, în același timp, un foarte bun cunoscător al României: Emmanuel de Martonne. Nu este deloc întâmplător că tocmai acest loc poartă numele unui universitar, căci prin întreaga sa activitate profesorul de Martonne a fost extrem de implicat în viața Almei Mater de la Cluj, dar și în viața publică a Transilvaniei și a României.

Francezul Emmanuel de Martonne face parte din galeria părinților fondatori ai geografiei fizice, fiind unul dintre cei care a pus bazele acestei discipline la nivel european, și chiar mondial. A avut, de asemenea, contribuții importante în domeniul geografiei umane, al etnografiei și demografiei, reliefate prin munca sa de cartograf.

Născut la 1 aprilie 1873, Emmanuel de Martonne a avut un parcurs școlar tipic pentru Franța acelor vremuri (a treia Republică), care încuraja educația publică, laică și gratuită pentru toți copiii, și, ulterior, selecția și formarea elitelor în toate domeniile vieții publice. Admis în 1892 la faimoasa Școală Normală Superioară (ENS), tânărul de Martonne își descria alegerea viitoarei cariere astfel: „elev al lui Vidal de la Blache […], și prin vocație inițială istoric, mărturisesc că am fost atras mai întâi de latura filozofică a Geografiei, atât de bine evidențiată de către maestrul meu”.

Unul dintre cei mai mari experți în Estul și Centrul Europei

După câteva cercetări dedicate Africii, Emmanuel de Martonne avea să își îndrepte atenția către Europa Centrală și de Est, și mai ales către România, pe atunci puțin cunoscute în lumea științifică internațională. Aceste teritorii neexplorate, și de aceea considerate exotice de mulți savanți, i-au permis să-și demonstreze întreaga sa anvergură profesională. După două teze de doctorat consacrate României: La Valachie, essai de monographie géographique (doctorat în litere – 1902) și Recherches sur l’évolution morphologique des Alpes de Transylvanie – Karpates méridionales (doctorat în științe – 1907), tânărul de Martonne a continuat să studieze cu mult interes toate regiunile istorice locuite de români, fiind adesea prezent la fața locului, singur sau alături de colegi, precum, spre exemplu, geologii Ludovic Mrazec (de la București) și Gyula Szádecky-Kardoss (de la Universitatea maghiară din Cluj). Până la izbucnirea Primului Război Mondial Emmanuel de Martonne avea să fie considerat unul dintre cei mai mari experți în Estul și Centrul Europei și un promițător specialist al geografiei și cartografiei de pe continent. De altfel, încă din 1909, el făcea parte din prestigiosul corp de profesori al Universității din Paris.

Începând din februarie 1917 Emmanuel de Martonne a participat la efortul de război al Franței. A fost membru fondator și a îndeplinit funcția de secretar al faimosului Comitet de studii (Comité d’études) – organism creat la inițiativa președintelui Raymond Poincaré și a primului-ministru de atunci, Aristide Briand. Reunindu-i în cadrul său pe cei mai importanți oameni de știință francezi (istorici, geografi, economiști), Comitetul… avea drept scop pregătirea viitoarei Conferințe de Pace, mai precis fusese rugat să pregătească o serie de dosare pentru politicienii care urmau să reprezinte Franța la negocieri. Lucrările Comitetului s-au bazat pe următorul principiu: „toate problemele referitoare la Europa vor trebui să fie analizate. Chestiunile coloniale vor fi excluse, totuși, el [Comitetul] se va putea ocupa de soarta imperiului turc în Asia”.

În urma unei munci susținute, concretizate în aproape 50 de ședințe de lucru ținute între 1917 și 1919, Comitetul de studii a redactat două volume consistente, cu rapoarte și memorii despre toate regiunile europene aflate în litigiu între diferite state, atât în Vest, cât și în Est. Premisa de la care s-a pornit în dezbaterea statutului Europei Centrale și de Est a fost foarte bine sintetizată chiar de Emmanuel de Martonne: „în loc să ne întrebăm cum vom decupa Austria, ar fi de preferat să studiem rând pe rând situația fiecăruia dintre aliații noștri – sârbi, italieni, români, polonezi etc. – căutând în ce măsură putem să le satisfacem aspirațiile…”.

Ca o recunoaștere a competenței sale, geograful francez avea să redacteze rapoartele privind spațiul românesc și cel iugoslav (peste 350 de pagini). Pentru teritoriile românești, de Martonne a elaborat trei studii distincte – unul despre Transilvania (terminat în luna mai 1918), unul despre Dobrogea (terminat în iunie 1918) și unul despre Basarabia (terminat abia la sfârșitul lunii iunie 1919). Comitetul de studii îi solicitase și un raport despre Bucovina, care, din motive necunoscute, nu a mai fost finalizat. Pe lângă contribuțiile sale teoretice, un mare impact asupra politicienilor și a specialiștilor din cadrul Conferinței de Pace de la Paris-Versailles l-a avut harta naționalităților din spațiul românesc, cunoscută sub numele de,,harta roșie” a lui de Martonne, care ilustra predominanța demografică a românilor în provinciile deținute până atunci de Austro-Ungaria și de Imperiul Țarist. Pornind de la toate aceste documente, și în urma unor dezbateri aprinse între membrii delegațiilor celor 4 mari învingători (Franța, Anglia, SUA și Italia), avea să se stabilească traseul definitiv al graniței dintre România și Ungaria.

Emmanuel de Martonne avea să viziteze frecvent România și după 1918. Prima sa prezență aici după război s-a derulat în vara lui 1919, când la Paris încă se negocia intens soarta Europei postbelice. În luna iunie 1919, de Martonne s-a numărat printre membrii Misiunii Universitare Franceze, misiune trimisă în România pentru a negocia cu autoritățile de la București modalitățile de colaborare franco-română în domeniul educației secundare și universitare. El și toți colegii săi au fost primiți cu mare căldură în capitala României, unde s-au întâlnit cu omologii lor români și au ținut conferințe de specialitate pentru marele public. La 15 iunie 1919 s-a semnat între ministrul român al Educației, Constantin Angelescu, și șeful Misiunii Universitare Franceze, profesorul universitar Lucien Poincaré, Convenția privind recrutarea, statutul și salarizarea personalului universitar pus la dispoziția guvernului român de către guvernul francez.

Interesat de situația din Transilvania

Cu ocazia prezenței sale la București, Emmanuel de Martonne declara ziariștilor români că era extrem de interesat să înțeleagă situația din Transilvania, „pe care o văzuse doar în treacăt”, precum și să descopere Basarabia, care îl interesa „ca limbă, suflet românesc și mișcare socială”. Rămas așadar în România Mare după întoarcerea Misiunii Universitare Franceze la Paris, geograful a făcut o vizită de mai multe zile în Basarabia și abia apoi și-a terminat raportul său despre această regiune, pe care avea să îl înainteze către Comitetul de studii (vezi supra). Periplul său în Basarabia i-a prilejuit lui de Martonne, tot în vara lui 1919, și publicarea unui articol în ziarul Journal des débats politiques et littéraires, articol pe care îl încheia cu aceste cuvinte, ce rezumau corect atmosfera locală și dificultățile primilor ani de după unire: „administrația română a putut comite stângăcii [în Basarabia], și poate să mai comită. Nu am făcut oare și noi [greșeli] în Alsacia, unde situația era cu mult mai clară? […] Rechiziționările destinate unităților armatei române au putut să nemulțumească un anumit sat ori un anumit oraș. Nu este însă mai puțin adevărat că integrarea Basarabiei în cadrul României se realizează lent, printr-o evoluție naturală”.

Prezent în mai multe rânduri la Cluj

La Cluj și în împrejurimi, Emmanuel de Martonne a fost prezent în mai multe rânduri în anii interbelici. Cel mai cunoscut moment este cel din primăvara lui 1921, când savantul francez a fost profesor invitat la Universitate, punând bazele învățământului geografic în limba română. Activitatea sa a fost una deopotrivă complexă și intensă. Timp de un semestru, de Martonne a predat la Cluj mai multe cursuri: un curs de morfologie geografică, pe care l-a susținut în limba română, un alt curs despre munții Alpi și munții Carpați (fiecare de câte două ședințe pe săptămână), precum și un seminar de specialitate. De asemenea, el a mai susținut și o serie de conferințe pentru marele public, în cadrul cărora a prezentat în detaliu caracteristicile mai multor regiuni franceze.

În perioada iulie-septembrie 1921, alături de studenți și profesori, Emmanuel de Martonne a organizat și a făcut trei mari excursii de studii, adevărate expediții de cercetare, prin zonele montane ale României. Rezultatele drumețiilor aveau să fie publicate în primul număr din periodicul Lucrările Institutului de Geografie al Universității din Cluj.

Iată cum evoca geograful francez aceste experiențe didactice: „cursurile au fost urmărite de un auditoriu de circa 30-40 de persoane, incluzând, pe lângă studenți, profesori de la școlile din Cluj, colegi de la Universitate, ba chiar și elevi și profesori de liceu, veniți de la București, Iași, Constanța, Piatra-Neamț, Galați, Pitești, Timișoara etc. […]”.

Emmanuel de Martonne a revenit la Cluj, de mai multe ori, între 1929-1932, ținând alte serii de cursuri și prelegeri publice în fața clujenilor. În toamna lui 1930, geograful francez a luat parte cu bucurie la sărbătorirea a 10 ani de activitate a Universității românești, când i s-a decernat și titlul de Doctor Honoris Causa. Pe drept cuvânt, rectorul de atunci al Almei Mater clujene, profesorul Emil Racoviță, afirma: „nu e vorba să vă conferim încă un titlu, ci să-i reunim pe toți aceia care au contribuit la crearea României Mari și, în această Românie Mare, la înființarea Universității din Cluj. Ca urmare, sunteți cel care nu poate să lipsească de la această aniversare”.

Ultima sa prezență în urbea de pe Someș a avut loc în aprilie 1937, când Emmanuel de Martonne a efectuat o nouă excursie de cercetare în Munții Apuseni, alături de geografi români și francezi. Cu această ocazie, în prezența rectorului de atunci, Florian Ștefănescu-Goangă, în sala mare a Colegiului Academic, savantul francez a fost onorat cu ordinul „Coroana României” (în grad de Mare Cruce), la eveniment luând parte numeroase personalități locale.

Legăturile strânse dintre Emmanuel de Martonne și România s-au menținut peste timp, în pofida anumitor fluctuații impuse de circumstanțele politice, chiar și după moartea geografului. Astfel, în 1973, la Cluj s-a organizat o sesiune de comunicări internaționale, care a marcat 100 de ani de la nașterea lui de Martonne, iar începând din toamna lui 2019, un bust de bronz al acestuia străjuiește intrarea în clădirea Facultății de Geografie clujene.

CS. II dr. Ana-Maria Stan,

Muzeul Universității Babeș-Bolyai

Bibliografie:

Gavin Bowd – Emmanuel de Martonne et la Roumanie (1873-1955), L’Harmattan, Paris, 2012.

Olivier Lowczyk – La fabrique de la Paix…, Economica/ISC, Paris, 2010.

Ana-Maria Stan – Vizita Misiunii Universitare Franceze în România (iunie 1919) şi semnificaţiile sale, în « Biserică, societate, identitate. In honorem Nicolae Bocşan», PUC, Cluj-Napoca, 2007, pp. 691-699.

Gheorghe Racoviţă, Ana-Maria stan (ed.) – Memoria documentelor. Cooperarea franco-română la Universitatea din Cluj, oglindită în arhiva lui Emil Racoviţă, PUC, Cluj-Napoca, 2007.

Surse foto:
Muzeul Universității Babeș-Bolyai și colecția privată AM. Stan