Ioan Lupaș – un istoric în slujba idealului național

Proiectul editorial realizat de ziarul Făclia de Cluj şi Universitatea ‘’Babeş-Bolyai’’în contextul celebrării Centenarului Marii Uniri continuă astăzi cu prezentarea unuia dintre reprezentanţii de marcă al elitei intelectuale româneşti din Transilvania. Este vorba de istoricul, preotul şi omul politic Ioan Lupaş.
Ioan Lupaş a fost un reprezentant de marcă al elitei intelectuale româneşti din Transilvania. Cariera şi formarea sa au stat sub semnul intensificării luptei pentru drepturile naţionale din deceniile ce au precedat Marea Unire de la 1918.
Ioan Lupaş s-a născut în Săliştea Sibiului, la data de 9 august 1880. În satul natal a făcut primii paşi pe tărâmul ştiinţei de carte, într-o atmosferă favorabilă idealurilor naţionale româneşti. A absolvit primele patru clase în anul 1891.
În toamna aceluiaşi an, a fost înscris de părinţi la Gimnaziul de Stat din Sibiu. Aici şi-a continuat studiile în următorii 7 ani. Un incident petrecut la începutul ultimului an de studii gimnaziale evidenţiază spiritul combativ al tânărului săliştean. În urma unor neînţelegeri cu profesorul de istorie, Tompa Árpád, Lupaş, alături de alţi câţiva colegi s-au retras de la şcoala sibiană. A fost un gest de protest, motivat de atitudinea faţă de români a dascălului din Sibiu. Cursurile ultimului an al ciclului gimnazial le-a urmat la Braşov.
În anul 1900, după promovarea examenului de bacalaureat, Lupaş s-a îndreptat spre Universitatea din Budapesta, unde a urmat cursurile Facultăţii de Litere şi Filosofie, până în anul 1904. Pe durata studiilor universitare, a beneficiat de o bursă oferită de Fundaţia Gojdu. În mai 1904, a obţinut o licenţă ca profesor de istorie şi limba latină, iar în luna octombrie a aceluiaşi an a susţinut teza de doctorat intitulată „Biserica ortodoxă din Transilvania şi unitatea religioasă în cursul veacului al XVIII-lea”, sub îndrumarea profesorului Marczali Henrik.
În anii studenţiei a activat în cadrul Societăţii Academice „Petru Maior”, ce îi reunea pe studenţii români din Budapesta şi promova idealurile luptei naţionale româneşti. În anul 1902, a fost ales vicepreşedinte al acestei societăţi. Tot în această perioadă şi-a început activitatea la revista „Luceafărul”, unde făcea parte din colectivul editorial.
După încheierea studiilor la Budapesta, Ioan Lupaş a obţinut o bursă pentru aprofundarea studiilor la Berlin, unde călătoreşte împreună cu prietenul său, poetul Octavian Goga, care obţinuse o bursă similară. De la Berlin, cei doi ardeleni îşi vor continua periplul universitar prin Bavaria, Tirol, Milano, Florenţa, Bologna şi alte oraşe italiene. Au luat astfel contact cu mediile academice din spaţiul german şi italian şi cu dezbaterile ştiinţifice şi politice ce animau elita europeană la început de secol XX.
Revenit în Transilvania, Lupaş a fost numit profesor de Istoria Bisericii la Seminarul Andreian din Sibiu. Aici a predat cursuri de istoria bisericească a românilor, dar şi de limba română, limba maghiară şi noţiuni de legislaţie. În centrul preocupărilor sale ştiinţifice din această perioadă a stat originea poporului român (lecţia de deschidere la seminarul andreian a avut această temă) şi drepturile sale naţionale. Munca la catedră este completată de o intensă activitate publicistică. Colaborează cu ziare româneşti din Transilvania („Luceafărul”, „Telegraful român”, „Foaia poporului”, „Transilvania”, „Tribuna poporului”, „Românul” etc.), dar şi din Vechiul Regat („Convorbiri literare”, „Viaţa Românească”, „Neamul Românesc”).
În anul 1907 publică pamfletul Toate plugurile umblă în „Ţara Noastră”, atrăgând atenţia asupra condiţiilor dificile de viaţă ale ţăranilor şi făcând referire la evenimentele recente din România (Răscoala din 1907). Acest articol i-a adus o condamnare pentru „agitaţie împotriva tagmei proprietarilor”. Pedeapsa a fost stabilită la 3 luni de detenţie şi o amendă de 200 de coroane. Profesorul Lupaş a executat pedeapsa la Szeged, alături de alţi reprezentanţi ai luptei pentru drepturile naţionale, români şi slovaci.
În 1908 a fost hirotonit preot, iar doi ani mai târziu (în 1910) a devenit protopop de Sălişte, având în subordine 16 parohii şi 13 şcoli. În această perioadă inaugurează periodicul „Biblioteca poporală Şaguna”, în cadrul căruia publică numeroase texte de popularizare pe teme sociale, morale, politice şi istorice.
Ioan Lupaş s-a folosit de bogata sa experienţă didactică şi ştiinţifică, pentru a transmite publicului larg cunoştinţe şi atitudini necesare consolidării identităţii naţionale româneşti. În prelegerea Temeliile traiului nostru, publicată la Sibiu în anul 1912, profesorul Lupaş identifică trei valori fundamentale ale conştiinţei naţionale, numindu-le în mod sugestiv treimea ce stăpâneşte „viaţa noastră pământească”: limba, legea (în sensul de religie) şi moşia. În această succintă lucrare, scrisă într-un limbaj accesibil, autorul defineşte conceptul de neam prin: originea comună, „aceleaşi amintiri ale trecutului şi aceleaşi nădejdi ale viitorului”, obiceiuri, datini comune şi, nu în ultimul rând, limba. Limba română este, în opinia autorului, factorul cel mai important care a menţinut legătura sufletească între „pâlcurile răzleţe ale neamului nostru”. Pledând în favoarea importanţei unităţii lingvistice, îl citează pe cronicarul Bonfini, care descrie cu surprindere supravieţuirea limbii române, fapt care indică în mod evident originile latine ale acestui popor. În anii ce au urmat Lupaş şi-a îndeplinit cu succes sarcinile administrative şi spirituale de slujitor al Bisericii, fără a ignora activitatea de cercetare. În calitate de protopop a avut numeroase iniţiative menite să fortifice conduita morală a preoţilor aflaţi în subordinea sa. În această perioadă a editat un volum de predici, împreună cu preoţii din protopopiatul Sălişte, intitulat Mângâiaţi poporul…Cuvântări bisericeşti, tipărit la Sibiu în anul 1916.
Un excelent orator, care a dezvoltat aceste calităţi atât la catedră, cât şi de la amvon, preotul şi istoricul Ioan Lupaş era recunoscut şi apreciat de intelectualitatea ardeleană. Onisifor Ghibu surprinde foarte bine aceste trăsături ale prietenului său: „Protopopul Ioan Lupaş a dat viaţă, în condiţii în adevăr superioare, amvonului, care are aşa de puţini slujitori pricepuţi la noi. Predicile lui, la fel de atrăgătoare şi de instructive pentru ţărani ca şi pentru intelectuali, fac parte din cea mai bună literatură omiletică românească.”
După intrarea României în Primul Război Mondial, Ioan Lupaş a fost arestat pentru a doua oară şi închis la Ruszt, în comitatul Sopron. La scurt timp, i s-a stabilit domiciliu forţat la Budapesta. În timpul şederii sale aici a efectuat cercetări în bibliotecile şi arhivele capitalei maghiare. La 24 mai 1917, a fost eliberat din detenţie şi s-a întors în Sălişte. Aici, în fruntea comunităţii sale de origine, l-au prins momentele premergătoare Marii Uniri de la 1918. În octombrie-noiembrie 1918 a fost cooptat în Consiliul Naţional Român din Sibiu. A coordonat organizarea Gărzii Naţionale şi a Consiliului Naţional local din Sălişte, pe care l-a şi condus. S-a numărat printre cei 12 delegaţi care au reprezentat această localitate la Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 a votat, alături de ceilalţi delegaţi din Transilvania, Banat, Maramureş şi Crişana, actul unirii cu România.
Recunoscut pentru experienţa sa didactică şi ştiinţifică, a fost numit secretar general al Resortului de Culte şi Instrucţiune Publică al Consiliului Dirigent. La 24 ianuarie 1919 a susţinut, în sala teatrului municipal din Sibiu, o conferinţă publică dedicată Marii Uniri. Până în toamna anului 1919, dr. Ioan Lupaş a rămas în Sălişte, unde şi-a continuat activitatea de protopop. Aici a participat la primirea generalului Berthelot, care efectua un tur al Transilvaniei pentru a constata realităţile sociale şi etnice din teritoriul unit cu România, la sfârşitul anului 1918. La 1 iunie 1919, săliştenii au primit vizita Regelui Ferdinand, însoţit de Regina Maria şi alţi membri ai familiei regale.
Ioan Lupaş se numără printre profesorii fondatori ai Universităţii româneşti din Cluj. A activat încă de la începuturile acestei instituţii, în 1919, şi a profesat fără întrerupere până în anul 1944. În anul 1920 a pus bazele Institutului de Istorie Naţională din Cluj, alături de Alexandru Lapedatu. Între anii 1932-1935, a fost preşedintele Secţiei de Istorie a Academiei Române.
În deceniile dintre cele două războaie mondiale, Ioan Lupaş a ocupat mai multe funcţii publice, asumându-şi astfel un rol activ în guvernarea statului român, în perioada dificilă de după Marea Unire. A fost ales deputat în mai multe legislaturi, în perioada 1926-1927, a fost ministru al Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale şi ministru al Cultelor şi Artelor, în perioada 1937-1938.
Odată înfăptuită, Marea Unire a rămas o preocupare constantă pentru Ioan Lupaş. Prin activitatea sa ştiinţifică, istoricul român a căutat să înţeleagă semnificaţiile profunde ale acestui eveniment istoric. La aproape trei decenii de la realizarea dezideratului naţional, Lupaş analiza îndelungatul proces istoric ce a culminat cu transformările anului 1918. Înţelegea apariţia României Mari în contextul larg al formării şi întregirii statelor naţionale, odată cu prăbuşirea marilor imperii. Dintre momentele importante ce au precedat Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Lupaş stăruie asupra Declaraţiei de la Oradea (12 octombrie 1918). Acest document programatic simbolizează, în opinia autorului, sfârşitul unei perioade de peste două secole în istoria Transilvaniei, o perioadă ce începuse în 1688, atunci când membrii consiliului princiar ardelean au recunoscut intrarea Transilvaniei sub stăpânirea Casei de Habsburg. Cunoaşterea realităţilor medievale şi moderne timpurii îi permite istoricului Ioan Lupaş formularea unor sentinţe bazate pe o privire de perspectivă asupra trecutului transilvănean. Citându-l pe Gheorghe Pop de Băseşti, Lupaş afirmă că Marea Unire a fost „sentinţa definitivă într-un proces istoric de veacuri”.
Cariera şi viaţa personală a profesorului Lupaş au fost grav afectate de schimbările survenite în România după încheierea celui de Al Doilea Război Mondial. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, a fost arestat de autorităţile comuniste şi închis iniţial la penitenciarul Jilava. Detenţia nejustificată i-a fost prelungită mai mulţi ani prin decizii arbitrare ale Ministerului Afacerilor Interne. Abia în anul 1954 profesorul Ioan Lupaş a fost judecat şi condamnat pentru „activitate împotriva clasei muncitoare”, care se pedepsea în acea perioadă prin închisoare pe viaţă. Cea mai mare parte din detenţie a executat-o la Sighet, alături de alţi intelectuali şi oameni politici din România interbelică. A fost eliberat din închisoare la 5 mai 1955, cu puţin înainte de împlinirea vârstei de 75 de ani. Următorii ani i-a petrecut la Sibiu şi mai apoi la Bucureşti, sub atenta supraveghere a regimului comunist. A murit în 3 iulie 1967, la vârsta de 87 de ani.
Dr. Florin Nicolae Ardelean, Direcţia Patrimoniu Cultural Universitar, Universitatea Babeş-Bolyai

Bibliografie selectivă:
Vasile Crişan, Ioan Lupaş
(1880-1967). Studiu monografic, Sibiu, 2013.
Ioan Lupaş, Temeliile traiului nostru, Sibiu, 1912.
Ioan Lupaş, Importanţa istorică a zilei de 1 decembrie 1918, Sibiu, 1944.
Sursele fotografiilor:
https://commons.wikimedia.org/

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei