Urgenţele unei planete suprapopulate

Le Monde

Potrivit Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO), creşterea demografică va necesita mărirea producţiei agricole cu 50% pînă în 2030 şi cu 70% pînă în 2050. Majoritatea experţilor consideră că Terra are potenţialul pentru îndeplinirea acestor obiective şi asigurarea hranei pentru 9 miliarde de locuitori, cît ar avea în 2050.

În 2009, Institutul naţional de cercetare agronomică (INRA) şi Centrul de cooperare internaţională în cercetarea agronomică pentru dezvoltare (CIRAD) au publicat un studiu în cadrul căruia se prezentau două scenarii: în primul, tendinţele actuale se prelungesc pînă în 2050 şi se acordă prioritate creşterii economice şi bunăstării imediate a oamenilor; al doilea privilegiază “durabilitatea sistemelor agricole şi agroalimentare”. În primul caz, se produce extinderea cu 590 de milioane de hectare a suprafeţelor cultivate sau folosite pentru creşterea animalelor (în prezent sînt exploatate un miliard şi jumătate de hectare), creşterea problemelor de mediu şi accelerarea schimbărilor climatice.

Aceste probleme sînt evitate în cazul celui de-al doilea scenariu alternativ. Dar acesta presupune o convergenţă mondială spre un nou mod de consum: disponibilităţile alimentare ar fi de 3.000 de kilocalorii pe zi şi pe persoană, adică o diminuare cu 25% în medie pentru populaţiile din ţările bogate în raport cu regimul actual, dar o creştere echivalentă pentru locuitorii din Africa subsahariană.

Se evocă din ce în ce mai mult necesitatea unei tranziţii spre un nou model agricol mondial, inclusiv în cadrul instituţiilor internaţionale: “Trebuie asigurată o tranziţie a sistemelor alimentare şi agricole spre sisteme care consumă mai puţină energie fosilă şi sînt mai puţin poluante”, potrivit unui raport publicat la 17 octombrie de Comitetul pentru securitatea alimentară.

O persoană din două locuieşte la oraş. În fiecare an numărul citadinilor creşte cu 60 de milioane. În 2050, numărul lor va atinge 6,3 miliarde, adică 70% din populaţie. Cu două secole în urmă, doar două oraşe, Londra şi Beijingul, depăşeau un milion de locuitori. În 1950, erau 75 de astfel de oraşe, în 2008, 431. În prezent, există 21 de oraşe care au peste 10 milioane de locuitori.

Urbanizarea nu mai este un fenomen legat de ţările bogate: în timp ce prin anii 1950, Tokyo, New York, Londra şi Parisul ocupau primele locuri în clasamentul oraşelor, acum numai capitala japoneză îşi păstrează titlul de primă aglomerare mondială, cu 36 de milioane de locuitori.

Fizionomia planetei este în plină mutaţie, Sudul se urbanizează, în timp ce Nordul stagnează. În ţările în curs de dezvoltare, populaţia urbană se va dubla pînă în 2050, în timp ce în ţările dezvoltate, din cauza scăderii natalităţii, se va diminua. În decursul unui secol, populaţia din New Delhi a crescut de la 238.000 de locuitori la 22 de milioane.

Într-un raport din 2009 referitor la 19 oraşe cu peste 10 milioane de locuitori, ONU arată că aici se agravează inechităţile sociale. Aproape un miliard de locuitori trăiesc în ghetouri. Peste zece ani, vor fi, potrivit estimărilor ONU, 1,5 miliarde, adică 40% dintre citadini.

Pe plan ecologic, rămîn multe de făcut: oraşele sînt răspunzătoare de 80% din emisiile mondiale de CO2 şi de 75% din consumul mondial de energie. Transporturile reprezintă o treime din emisiile de gaze cu efect de seră.

La 28 iulie 2010, Adunarea Generală a Naţiunilor Unite recunoştea accesul la apă potabilă ca un drept al omului. Un progres istoric, dar care se va schimba concret pentru cele 2,9 miliarde de persoane care nu dispun de un robinet în casă sau în apropiere?

Accesul la asistenţă medicală şi dezvoltarea prevenirii bolilor pentru cele 7 miliarde de oameni este o provocare importantă pentru planetă. Fie că este vorba de boli transmisibile, precum HIV/SIDA, tuberculoză şi paludismul (care au provocat circa 5 milioane de decese pe an în lume) sau de boli netransmisibile, care au omorît 36 de milioane de oameni în 2008, potrivit ONU, răspunsul comunităţii internaţionale este sub aşteptări.

În ţările în curs de dezvoltare se înregistrează rate ridicate ale mortalităţii infantile şi o creştere a ponderii bolilor transmisibile şi netransmisibile. De asemenea, epidemia mondială de diabet şi obezitate, care afectează mai ales populaţia mai defavorizată din ţările dezvoltate, reprezintă un factor de risc care alimentează atît bolile cardiovasculare, cît şi cancerul.

În ceea ce priveşte educaţia, din cauza crizei economice, reducerea ajutoarelor şi a investiţiilor în sistemul educaţional riscă să aibă consecinţe grave. Potrivit UNESCO, nu va fi posibilă generalizarea pînă în 2015 a şcolarizării copiilor la nivel primar, care este totuşi unul din Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM).

“Unele ţări, precum Olanda sau Statele Unite, prevăd reduceri importante ale bugetului pentru educaţie, or, acest lucru va afecta şi contribuţia lor, de 10%, la programele de ajutorare bilaterală”, potrivit UNESCO. Acest lucru va afecta în primul rînd ţările cele mai sărace. Pentru şcolarizarea tuturor copiilor mai mici de 10 ani pînă în 2015, ar fi nevoie de 11,6 miliarde de euro anual. Aceste ţări nu primesc acum decît două miliarde.

În lume sînt în prezent 1,85 miliarde de copiii sub 15 ani, adică 26% din populaţia mondială, cifră care nu se va schimba prea mult. Dar, o mare parte a omenirii va trăi în 2050 în regiuni în care proporţia copiilor neşcolarizaţi va fi cea mai ridicată. 30 de milioane de copii trăiesc acum în Africa subsahariană şi 16,3 milioane în Asia de Sud şi de Est. În 2008, rata şcolarizării în Africa subsahariană era de 73%, faţă de 95% în America de Nord şi Europa occidentală.

Două treimi din copiii neşcolarizaţi trăiesc în ţări în conflict. Potrivit UNESCO, o reducere de numai 10% a bugetelor militare în ţările în curs de dezvoltare care alocă mai mult pentru armată decît pentru învăţămîntul primar, ca de exemplu Pakistan, Angola, Ciad sau Afganistan, ar permite şcolarizarea a 9,5 milioane de copii.