Un plan “C” pentru euro: Austria, Finlanda, Germania şi Olanda să creeze o nouă monedă

Există o alternativă la planurile “A” (“apăraţi euro cu orice preţ”) şi “B” (incapacitatea de plată a Greciei “nu trebuie sa fie dezordonată”). Este un plan “C”, potrivit căruia Austria, Finlanda, Germania şi Olanda trebuie să părăsească zona euro şi să creeze o nouă monedă, lăsînd euro acolo unde este.

În primul rînd, politicienii au încălcat toate promisiunile din Tratatul de la Maastricht. Nu numai că Grecia a fost admisă în zona euro din motive politice, dar şi regula fundamentală, “niciun stat membru nu trebuie să depăşească deficitul bugetar anual de 3% din PIB”, a fost încălcată de peste o sută de ori. Penalizările obligatorii nu au fost niciodată aplicate, iar clauza de “no bail-out” (prin care statele membre nu pot fi obligate să corecteze erorile unui partener, n.red) nu a fost eliminată după primul pachet de salvare pentru Grecia.

În al doilea rînd, un euro “talie unică” s-a dovedit o monedă “talia nimănui”. Avînd acces la rate ale dobînzilor la niveluri mult mai scăzute decît cele germane, politicienii greci au reuşit să acumuleze datorii uriaşe. Banca Spaniei a urmărit umflarea bulei imobiliare fără a fi capabilă să crească ratele dobînzilor. Lipsite de posibilitatea de a devaloriza, ţările din “sud” şi-au pierdut competitivitatea.

În al treilea rînd, în loc să unească Europa, euro creşte fricţiunea. Mai mult, euro adînceşte ruptura dintre ţările cu euro şi cele fără euro. Desigur, României i-ar plăcea să se alăture, dar oare crede cineva că Marea Britanie sau Suedia vor găsi atractiv să adere la o “uniune a transferului”? Între timp, nemulţumirea faţă de euro demoralizează chiar acceptarea UE.
În loc să abordeze cauzele reale, politicienii prescriu analgezice. Pacientul euro suferă de trei boli distincte: ca urmare a crizei financiare, multe bănci sînt încă instabile; efectele negative pe care le are un euro supraevaluat asupra competitivităţii “sudului”, dar şi Belgiei şi Franţei; nivelul imens al datoriilor unor ţări din zona euro. Există o alternativă la toate acestea.

Rezultatul final al planului “A” – “apăraţi euro cu orice preţ” – va fi în detrimentul tuturor. Acordurile de salvare au condus zona euro pe drumul alunecos spre iresponsabilitatea unei uniuni a transferului. Dacă fiecare este răspunzător pentru datoriile tuturor, atunci nimeni nu este. Competiţia dintre politicienii din zona euro se va focaliza pe cine primeşte cel mai mult în detrimentul altora. Rezultatul este clar: mai multe datorii, inflaţie mai mare şi un nivel de trai scăzut. Competitivitatea zonei euro este obligată să rămînă în urma altor regiuni ale lumii.

Ca plan “B”, George Soros sugerează că incapacitatea de plată (default) a Greciei “nu trebuie sa fie dezordonată”, în caz contrar ducînd la plecarea din zona euro. Dar un default grec sau o plecare din zona euro presupun riscuri prea mari pentru a fi asumate. În primul rînd la Atena, apoi la Lisabona, Madrid şi probabil Roma, oamenii vor devaliza băncile imediat ce se va afla. Nici restructurarea unor obligaţiuni – aşa-numitul “haircut” – nu ar îmbunătăţi competitivitatea Greciei, deoarece curînd grecii vor trebui să o repete. Situaţia priveşte şi Portugalia, Spania, Italia iar curînd şi Franţa.

De aceea este nevoie de un plan “C”: Austria, Finlanda, Germania şi Olanda să părăsească zona euro şi să creeze o nouă monedă, lăsînd euro acolo unde este. Planificat şi executat cu atenţie, demersul va face exact lucrul de care e nevoie: un euro cu valoare mai mică va îmbunătăţi competitivitatea ţărilor rămase şi va stimula creşterea lor. În schimb, exporturile din “nord” vor fi afectate, dar inflaţia va fi mai scăzută. Unele ţări nemembre în zona euro se vor alătura probabil acestei uniuni monetare. În funcţie de performanţă, o aderare flexibilă între cele două uniuni ar trebui să fie posibilă.

Punerea în aplicare a planului “C” necesită abordarea separată a patru probleme de bază. Trebuie salvate băncile, nu ţările. Stabilizarea băncilor la nivel naţional va trebui să înlocuiască actualele umbrele europene. În multe cazuri, acest lucru necesită o naţionalizare temporară a lor. În al doilea rînd, Germania şi partenerii săi ai unei noi monede trebuie să renunţe la o parte semnificativă a garanţiilor lor pentru a ajuta la refinanţarea Greciei, Portugaliei şi altora. Avînd în vedere că o mare parte din această sumă este deja pierdută, este un preţ acceptabil pentru un “bilet de ieşire”. În al treilea rînd, trebuie să existe o nouă BCE, pe baza Bundesbank, de preferat necondusă de un german. Noua monedă nu ar trebui să fie numită “D-Mark”. În al patrulea rînd, mecanica de intrare ar fi similară cu cea de aderare la euro. Dacă a fost posibil să se formeze o monedă din 17, ar trebui să fie posibil să se formeze şi două din una.

Planul nu va fi uşor, focalizarea trebuie să fie pe salvarea Europei şi nu a euro. Acest lucru necesită convingere şi curaj din partea lui Merkel. Paradoxal, ajutorul ar putea veni din sud, unde alegătorii sînt obosiţi de prelegerile cancelarului german privind ce trebuie să facă. Pentru nord şi sud, un sfîrşit cu dificultăţi este mai bun decît dificultăţi fără sfîrşit.