Un compromis important pentru unificarea zonei euro

Zona euro este prinsă între două scenarii ireconciliabile. În ţările creditoare, în special în Germania, oamenilor li se spune că guvernele risipitoare ale “Clubului Med” ameninţă să jefuiască cetăţenii harnici de economii. De cealaltă parte, ţările debitoare, în special Grecia, susţin că societatea se revoltă sub măsurile de austeritate severe şi că aceasta este intenţia hegemonului Europei, Germania. Ambele părţi constată însă că un sistem cu o politică monetară comună, dar cu politici fiscale naţionale, cu fluxuri financiare nerestricţionate, dar cu bănci deţinute şi reglementate la nivel naţional, cu o piaţă unică de bunuri, dar cu pieţe naţionale pentru majoritatea serviciilor şi pentru forţa de muncă, este unul nesustenabil.

Zona euro trebuie să rezolve în acelaşi timp două probleme. Pe termen scurt, există problema moştenirii: unele economii debitoare au nevoie urgentă de asistenţă financiară şi de stimuli economici. Unele dintre aceste economii sînt necompetitive, după mulţi ani de creştere mare a salariilor, drepturi generoase finanţate de stat şi o slabă creştere a productivităţii. Unele au fost lovite de criza financiară, care s-a transformat într-o criză a datoriilor suverane. Prin urmare, datoria lor naţională a explodat, iar ţările s-au cufundat într-o recesiune profundă. Cu toate acestea, reducerea datoriei prin măsuri de austeritate adînceşte în mod inevitabil recesiunea.

Pe termen lung, există problema sustenabilităţii. În momentul de faţă nu există instituţii care să corecteze dezechilibrele de cont curent şi explozia datoriilor naţionale pe viitor. Pieţele financiare nu au fost reformate pentru ca plătitorii de impozite să nu trebuiască să suporte potenţialul eşec al unor instituţii financiare relevante sistemic. Zona euro nu a pus în aplicare reforme structurale profunde, necesare pentru a stimula susţinut creşterea economică pe termen lung, în special în ţările debitoare.

Aceste probleme, pot fi rezolvate doar împreună. Dacă zona euro s-ar angaja în mod credibil pe o cale economică sustenabilă, problema “moştenirii” ar deveni uşor de gestionat: ţările creditoare, sigure că problemele de solvabilitate ale statelor nu s-ar repeta, ar putea oferi mai mult sprijin acum, ştiind că datoriile vor fi rambursate. Dacă însă problemele moştenirii şi sustenabilităţii sînt decuplate, ambele vor deveni imposibil de gestionat. Creditorii vor refuza să acopere datoriile restante, de vreme ce aceasta ar reduce stimulentele debitorilor de a rambursa.

Un compromis important s-ar putea crea de-a lungul următoarele linii:

În primul rînd, fiecare guvern din zona euro ar formula o “regulă fiscală stabilizatoare”, specificînd raportul pe termen lung dintre datoria naţională şi PIB (nu mai mult de 60%), rata de convergenţă (cît de repede raportul datoriei ar ajunge la valoarea sa pe termen lung) şi contra-ciclicitatea politicii fiscale.

În al doilea rînd, zona euro ar trebui să adopte criterii transparente pentru solvabilitatea ţărilor, astfel încît o ţară a cărei datorie naţională este prea mare relativ la performanţa sa (ceea ce o aduce în imposibilitatea de a ajunge la o traiectorie de creştere economică stabilă în timp ce aderă la regula sa fiscală) să poate fi declarată insolvabilă şi să adopte un proces de restructurare ordonată.

În al treilea rînd, toate ţările din zona euro ar trebui să adopte un sistem comun de reglementare financiară, incluzînd o supraveghere comună a sistemelor bancare şi sisteme bancare din umbră, mecanisme de garantare a depozitelor, asigurări pentru pierderi extreme, stimulente pentru a evita riscul sistemic.

În al patrulea rînd, fondurile structurale europene ar trebui să fie orientate spre investiţii pentru a promova creşterea în ţările cu deficite de cont curent persistente, cu sprijinul Băncii Europene de Investiţii. Acest lucru ar face mai competitive ţările debitoare.