Transcaucazia, aşteptîndu-l pe Sarkozy

– Nezavisimaia Gazeta –

Preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy, se pregăteşte pentru o vizită în Caucazul de Sud. Date concrete nu au fost vehiculate, însă comentariile din cele trei capitale ale regiunii – Tbilisi, Baku şi Erevan – atestă că vizitei lui Sarkozy i se acordă aici o importanţă foarte mare.

Georgia va sublinia că Moscova încalcă acordul Medvedev-Sarkozy, care prevede între altele retragerea unităţilor militare ruseşti pe poziţiile ocupate înainte de războiul din 2008, şi îi va aminti, desigur, oaspetelui despre promisiunile privind grabnica integrare a Georgiei în structurile europene.

La rîndul său, Azerbaidjanul se va plînge de faptul că, după ce a preluat iniţiativa de pacificare pe marginea problemei nagorno-karabahe, Rusia nu reuşeşte să convingă Armenia de importanţa unor concesii.

Desigur, Parisul nu este Ankara frăţească, însă pentru Baku în mod sigur nu va fi mai rău, cu atît mai mult cu cît Franţei i se poate promite cîte ceva din zăcămintele de gaz caspice, în timp ce promisiunile făcute Moscovei privind obţinerea oricăror cantităţi de hidrocarburi cu condiţia restabilirii integrităţii teritoriale nu au clintit în mod evident lucrurile din punctul mort.

Ce va fi la Erevan nu se ştie. Franţa este considerată cel mai apropiat partener al Armeniei, după Rusia, pe plan internaţional. Recent, însă, aceste relaţii au fost supuse unei dure încercări: în pofida unei înţelegeri cu diaspora armeană din Franţa, Sarkozy a făcut în mod inopinat totul pentru a invalida proiectul de lege privind răspunderea penală pentru negarea genocidului armean.

În condiţiile în care Baku cere ferm readucerea Kagorno-Karabah în cadrul teritoriului azer, refuzînd alte variante şi abordări ale problemei, este firesc ca o parte din comunitatea armeană să fie îngrijorată de faptul că dorinţa Moscovei de a-şi consolida renumele de pacificator, “şifonat” de evenimentele din alte zone de conflict din fosta URSS, s-ar putea transforma în presiune la adresa Erevanului.

Această atitudine alarmistă este alimentată de diverse evenimente. Astfel, în contul datoriei de stat de milioane de dolari pe care Armenia o are faţă de Rusia, Moscova a obţinut mai multe întreprinderi armene, însă nu le-a adus în stare de funcţionare după cum a promis. Între timp, Occidentul, inclusiv Franţa, îi acordă Armeniei ajutor nerambursabil, care a depăşit deja un miliard de dolari. De asemenea, după ce a luat în administrare sistemul de gaz al republicii, Rusia majorează preţurile la gaz.

Însă, cel mai important motiv de nemulţumire îl constituie baza rusă din Ghiumri. De fapt, Armenia o întreţine din fonduri proprii. Din cauza faptului că Georgia nu permite trecerea încărcăturilor militare ruseşti, este puţin probabil ca potenţialul acestei baze să se menţină la fostul nivel.

În lipsa unui răspuns coerent din partea Rusiei la toate aceste întrebări, este de aşteptat ca Erevanul să-şi amintească de “politica complementarităţii” prevăzută în doctrina de stat chiar cu ajutorul Franţei, care nu este împotriva să se ocupe îndeaproape de problema regiunii Nagorno-Karabah, ceea ce va implica extinderea influenţei sale asupra regiunii.

Franţa nu este cel mai înverşunat adversar al Rusiei în probleme geopolitice. Însă, mai are oare nevoie Moscova de un concurent în Caucazul de Sud?