Ţipăt lăuntric cu petale de trandafiri

• de vorbă cu dr. ing. Ştefan Wagner •
Au opintit poeţi să-i cînte-n viers tăcerea. Şi frumuseţea. S-au spus cuvinte suave şi vieţi s-au cuibărit între petale. Trandafirul, însă, şi-a scuturat dantelăriile de rouă şi, cu nemăsurat orgoliu de castă, a rămas acelaşi. Şi mereu altul. Aici sau aiurea. Interlocutorul meu a fost de acord să desfacem, petală cu petală, roza vieţii. E cărindar, pare-mi-se, şi ziua care se-ndreaptă sfieţ spre cele vremuri are ceva din brocartul zeilor…
– Comuna Unirea. 1932. Februarie. Sînt ceva ani de atunci! Bunicul meu, un austriac get-beget, a ajuns în Transilvania în 1906. S-a stabilit la Aiud, unde funcţiona o pepinieră de pomi şi plante ornamentale. În anii interbelici a devenit cea mai grozavă pepinieră din sud-estul Europei. Mic, uscăţiv, (bunicul, zic), a făcut în Austria o şcoală specială de horticultori şi a devenit un fel de tehnician de astăzi. Eu am fost ucenicul bunicului meu. Trebuia să lucrez şi mult, şi bine. Să altoiesc, spre exemplu, într-o zi de muncă de zece ore, 2.500 de pomi! Operaţiunea, comparabilă cu o chirurgie vegetală, reclamă multă îndemînare şi multe cunoştinţe. Important e, însă, şi procentul de prindere, care trebuia să se ridice la 95-97 la sută. Tata a decedat, aşa că toţi aparţinătorii mă îndemnau să merg la o şcoală, să obţin o diplomă. Eu vroiam chimie. Dar, fiind elev bun, am primit o recomandare pentru a merge la facultate. Atunci, în ’51, singura facultate de horticultură era la Bucureşti. Am reuşit la concurs şi, realmente, am avut profesori de mare deschidere. Care m-au învăţat meserie şi… omenie.
– Cum aţi ajuns la Palocsay?
– În practica mare, pe care o făceam la Aiud am întîlnit un profesor de la Cluj, care m-a invitat să altoiesc nişte pomi la această staţiune. Am stat o lună, am altoit vreo 40.000 de pomi, am cîştigat bani frumoşi şi aşa a început aventura mea de cercetător. În 1961, Palocsay mi-a dat în îngrijire trandafirii. Trebuia să măresc fondul de cercetare şi să creez soiuri noi. Cu toate că era un simplu grădinar, Palocsay avea o calitate: ştia să se apropie de lumea care se afla la cîrma ţării. Avea el vreo şase clase, dar şi-a creat şi aura de „Miciurin al României”. A reuşit să pună însă bazele cercetării horticole de la noi. Staţiunea, care s-a înfiinţat în 1953, a luat un mare avînt. Legume, pomi, viticultură, flori… Şi, în timp, s-au adunat oameni de mare calitate, în toate colţurile ţării. A fost o perioadă fantastică, pentru că cercetarea a fost realmente susţinută. Ciudat cum, astăzi, cînd circa 35% din populaţie trăieşte efectiv din munca cîmpului, cercetarea este aproape în totalitate ignorată. În mod normal, prima problemă la noi ar trebui să fie redresarea agriculturii. E la mintea cocoşului, nu şi a celor care ne conduc, că pentru a putea răzbi, trebuie să asiguri poporului mîncare ieftină. Apoi, condiţii de locuit… În fine…
–  Ştiaţi încă de la Aiud ce şi cum cu trandafirii. Acum a început însă o era nouă.
– Nu am păşit pe o cale nebătută, dar acum a început adevărata implicare. Totul, coroborat cu corolarul ştiinţei. De mic, la îndemnul şi sub supravegherea bunicului, trebuia să citesc, în germană şi cu litere  gotice, „Doctorul grădinar”. Germana, dar şi maghiara şi engleza, m-au ajutat foarte mult. Am tradus sute şi sute de pagini din autori străini. Asta înseamnă, de fapt, adevărata libertate. La Palocsay am pus la punct acea colecţie şi am făcut vreo 400 de soiuri.  Iar în 1961 am început să fac primele hibridări. Pentru a crea un soi nou.
– Existau sarcini precise, obiective pe care trebuia să le atingeţi?
– Da. Şi era foarte bine aşa. Fără un plan clar nu se poate face cercetare. Era nevoie de obiective dintre cele mai realiste. Am luat soiurile pe care le-am crezut că posedă anumite însuşiri şi am reuşit, zic eu. Am cunoscut sute şi mii de soiuri pentru a putea alege cele mai bune caracteristici şi a le transmite descendenţilor calităţi noi. Sigur că am avut fonduri de cercetare substanţiale şi, cel puţin pînă prin 1981-82, am putut să alocăm sumele necesare pentru realizarea obiectivelor propuse. Acum, însă, cei care au mai rămas în cercetare nu primesc aproape nimic, se chinuie, cum s-ar spune, în suc propriu, şi, practic, cercetarea agricolă din România este la pămînt. Cred că toţi miniştrii agriculturii ar fi trebuit puşi la zid pentru asemenea fapte!
– Simt în glasul dumneavoastră anume nostalgie?
– Nicidecum. Nici mie nu mi-a plăcut comunismul. Dar, la noi, în cercetarea agricolă erau cîteva avantaje. Rezultatele cu adevărat importante erau apreciate. Aveam acces la revistele străine, puteam merge la congrese în străinătate… „Noul” era cuvîntul de ordine, aşa că mulţi dintre colegi învăţau limbi străine, abordau cele mai noi metode de cercetare şi căutau să se încadreze în marea lume internaţională a celor care se străduiau să producă mai mult şi mai bine. Am preluat mult şi din rezultatele cercetărilor din Apus, aveam colaborări fructuoase cu polonezii, ungurii, bulgarii. Era valabilă şi reciproca, pentru că mulţi cercetători au venit din ţările cele mai dezvoltate şi ne-au apreciat eforturile.
– Cercetările dumneavoastră au fost recunoscute în ţară şi peste hotare.
– Am realizat 5 noi soiuri de pomi, cireşi, vişini, corcoduşi pentru port altoi şi 45 de soiuri de trandafiri, pînă acum. Spun asta pentru că, şi acum, mai lucrez. Primul meu soi nou, care a cîştigat un premiu, se numeşte „Foc de tabără” şi a fost premiat la Roma. „Simfonia” a cîştigat un premiu important în Cehia. Chiar acum am trimis două soiuri noi la concursurile din Geneva şi Roma (cîte patru soiuri noi). Aprecierea finală este aşteptată pentru luna mai a acestui an. Case mare de creatori se adună şi la concursul din Japonia. Aici se primesc numai soiuri „cu parfum”. Celelalte soiuri nu sînt luate în considerare. Acolo, urmează să fie jurizat şi noul soi creat de mine, „Doamnă în mov”.
– Mulţi ar spune că petalele de trandafiri v-au presărat drumurile prin lumea asta largă.
– E greu de trecut în revistă pe unde am umblat cu trandafirii mei. În 1968 am fost la Londra. A fost o conferinţă internaţională, unde s-a încercat a se crea o federaţie mondială a societăţilor de roze. E drept că am fost pe banii mei, dar am primi aprobare să merg (aşa era atunci!) şi acolo am luat cuvîntul şi, taxat fiind ca delegat oficial al României, am reuşit să induc ideea că sîntem fondatori ai acestei federaţii. Am fost prezentat şi Reginei Mamă de atunci, pentru că ea era patroana oficială a Societăţii engleze de trandafiri. Peste ani, în 2003, am fost în Scoţia. După cum ştiţi, Regina Mamă murise în 2001 (la vîrsta de 101 ani) şi locul ei a fost luat de nepoata ei, Prinţesa Anne. Am fost prezentat Alteţei Sale Regale şi i-am amintit de prima vizită de la Londra. Şi anii aceştia n-au trecut pe degeaba. Am fost invitat la diverse congrese în SUA, Ţările Benelux, Japonia, Canada, Australia… Şi, cred, foarte important, de fiecare dată am reuşit să duc cu mine tot mai mulţi iubitori de roze. În Australia, spre exemplu, delegaţia română care a participat la sărbătorirea a 100 de ani de la înfiinţarea societăţii de roze de aici, delegaţia, zic, a fost formată din 25 de oameni. A fost realmente impresionant.  În Japonia, am fost 20 de români. Apoi, am organizat o ieşire în Africa de Sud. Ne-am dus în zone unde erau mulţi trandafiri… Singapore, Malaezia, Alaska… Peste tot am fost apreciaţi, am primit medalii şi distincţii pentru rezultatele obţinute acasă.
– Anul acesta?
– Merg la congresul din Africa de Sud.  Sînt încă vicepreşedinte al Federaţiei Mondiale şi activitatea asociaţiei române de trandafiri  este apreciată pe plan mondial. Avem o revistă cu apariţie bianuală, color. Am renunţat la preşedinţia din România a societăţii, dar am creat „Amicii rozelor” şi  există deja urmaşi care să preia această activitate. Avem o situaţie financiară bună, ceea ce ne permite să fim prezenţi la congrese, să continuăm revista… Am scris şi două cărţi – „Trandafirul” (2002) şi „Trandafiri cu parafum” 2010. Acestea sînt treburi foarte costisitoare, dar, în timp, va apărea şi o a treia carte, pentru a încheia un ciclu de sfaturi pentru viitorime. Important e ca această iniţiativă să continue, pentru că lucrurile nu se fac, aşa „de măgan”, cum spunem noi, transilvănenii, că, în fine, trebuie muncit. Mult! Sînt sigur că sîntem capabili să facem mai mult şi am convingerea că există o nouă echipă care va duce mai departe cercetarea agricolă românească.
***
La 80 de ani, interlocutorul meu, între o partidă de înot şi alta de schi, opinteşte să descifreze tainele trandafirilor. În veşminte catifelate, cu orgoliul lor de castă, rozele îngăduie petale pentru cei care ştiu să culeagă adamantul din stele. Un fel de viers tăcut şi tenace, poate mai rezistent, mai frumos, mai parfumat…

Radu VIDA