Teatrul Municipal Turda la Cluj-Napoca: OMUL CU CHITARA de Jon Fosse

Piesa-monolog (din 1999) a dramaturgului norvegian Jon Fosse, unul dintre cei mai cunoscuţi dramaturgi ai momentului, asociat şi comparat cu Ibsen – a şi primit Premiul Ibsen în 2010! –, Omul cu chitara, a văzut luminile rampei la mijloc de octombrie 2013, la Turda, cu ocazia celei de a doua ediţii a Festivalului de Teatru şi Arte Performative TEATRU PE DRUMUL SĂRII. Festivalul, organizat de Teatrul Municipal din Turda, s-a deschis cu această premieră în chiar ziua în care instituţia împlinea 65 de ani de existenţă. Aşadar, festival şi premieră aşezate sub semnul unei emoţionate, irepetabile aniversări.

OMUL CU CHITARA de Jon Fosse; traducerea Daria Ioan. Regia artistică: Mihai Măniuţiu. În distribuţie: Marius Bodochi, Răzvan Corneci, Flavia Giurgiu. Scenografia: Adrian Damian; muzica Şerban Ursachi; coregrafia: Vava Ştefănescu; light-design: Lucian Moga.

Omul cu chitara. Un bărbat cu haine ponosite, un tînăr-bătrîn care a cîştigat şi a pierdut totul, îşi caută identitatea, cîntîndu-şi viaţa celor care vor sau nu vor să-l asculte, hoinărind printre iubiri, copii, amintiri. Un uriaş monolog, un monolog fluviu. Cuvinte, fraze, gesturi, mereu aceleaşi, şi-aceeaşi staţie de metrou: staţia terminus. Acolo unde se termină toate: şi viaţă, şi vise, şi întuneric, şi lumină. O piesă în care paradoxul exultă într-o multitudine de reprezentări – de la bucurie la tristeţe, de la realitate la reverie şi vis, de la auto-compătimire lucidă la delir oniric. Pînă la speranţă: „Poate că există totuşi o cale de scăpare”… Credinţa în Domnul Dumnezeul nostru din ceruri: „Mă rog Domnului nostru şi cred că El veghează asupra mea. Am călătorit prin cîntecele altora…, am căutat prietenie, adăpost şi locuri…. Acum sînt obosit şi tînjesc după un loc unde să am parte de linişte şi pace în inima mea”…; „Îngăduie-mi, Doamne, să mă odihnesc…, să vin şi să plec… Aşa stau lucrurile”.

Dorinţa de a evada din lume şi din el însuşi, din tot ce-a însemnat renunţări, deznădejde şi însingurare, e contrapunctată de stereotipuri verbale – „Oamenii trec pe lînă mine, lasă ochii în pămînt, parcă le e ruşine că trec pe lîngă mine, de ce le-o fi ruşine?”…; „Ei trec, iar eu cînt pentru ei, cei mai mulţi nu-mi dau bani, dar eu stau acolo şi cînt”; „Îmi cînt cîntecele mele pentru bani”… aşa a fost să fie”; „Am cîntat mult la chitară, dar chitarist bun n-am ajuns… cînt cîntecele altora cu vocea pe care o am… n-am ajuns niciodată unul din cei mari… am fost şi sînt omul cu chitara”; „Am venit în oraşul ăsta pentru o femeie şi am rămas pentru un fiu”…; „Sînt doar omul cu chitara”…; sau cîntecul: „Mi-e frică… de frică, frică, frică. Nu ştiu ce-i frica. De toate mi-e frică”…; „Sînt un ratat”; „Aşa e viaţa”. Captiv al propriului destin, „Omul cu chitara” cîntă, se încăpăţînează să o facă şi parcă întregul film al vieţii a fost tocmai asumarea acestui statut, acolo, în acea ţară îndepărtată din Nord… Totul din iubire, grijă, iertare şi, în cele din urmă, resemnare. Marius Bodochi susţine un recital total: temperamental, caracterologic, viguros-expresiv, nuanţat în ton, gestică şi limbaj, în trăiri şi stări care străbat piesa de la un capăt la altul. Pînă la starea de a ajunge un tablou într-o staţie de metrou. Admirabilă metaforă!

I se alătură, în apariţii enigmatic-fantomatice, dar de o plasticitate extrem de bine pusă la punct, tinerii Răzvan Corneci şi Flavia Giurgiu, actori din noua generaţie a teatrului turdean, al căror talent a fost recunoscut prin selecţia la Gala Tînărului Actor „Hop”, din toamna acestui an, de la Costineşti.

„Personajul din <Omul cu chitara> de Jon Fosse este unul eminamente tonic. De ce, veţi întreba, cînd el e pe cale de a renunţa la tot şi la toate? Ei bine, deoarece el îşi joacă renunţarea şi abandonul ca pe cel mai însemnat rol al său. În neîmplinirea lui, Omul cu chitara este, în mod paradoxal, împlinit. Spectacolul simplu şi deloc patetic al abandonului său, după o viaţă de eşecuri, este un fel de stranie capodoperă a perfectei reuşite în eşec. Cu graţie, cu umor, cu fervoare religioasă, el îşi vorbeşte sieşi, avînd puterea de a nu mai minţi şi de a nu se minţi” – explicitează regizorul Mihai Măniuţiu într-o notă la spectacolul Teatrului Municipal Turda.

Regie pură, exemplară; lecţie de regie, pe care Mihai Măniuţiu o „predă” şi cu acest spectacol în care re-creează un univers uman acaparator şi pe care-l orchestrează din interiorul sistemului, dînd posibilitate protagonistului să se desfăşoare liber în acel sistem; liber pe coordonatele unui text care „curge”, fără limitări ori constrîngeri de vreun fel, dar prin excelenţă muzical, de o muzicalitate detectabilă doar de cei cu ureche muzicală. Iar orchestraţia e una strălucită. Ca şi muzica de scenă, de altfel.

O piesă, o montare de festival, pe care trebuie să o vedeţi! Duminică, 17 noiembrie 2013, în două reprezentaţii – de la ora 18, respectiv 20 – pe scena Teatrului Naţional „Lucian Blaga” din Cluj-Napoca.

Michaela BOCU

m.bocu@ziarulfaclia.ro