Spania, Marea Britanie şi fructele interzise ale independenţei

Capitala Cataloniei, Barcelona, are multe lucruri pe care Glasgow-ul le rîvneşte (vreme mai bună, mîncare mai bună şi un fotbal mai de calitate), însă, în prezent, catalanii au un motiv să privească către Scoţia cu invidie: luni, Scoţia a primit confirmarea oficială că în 2014 va organiza un referendum pentru independenţă.

La rîndul său, guvernului catalan i-ar plăcea foarte mult să organizeze propriul său vot pentru independenţă, dar este blocat cu îndîrjire de autorităţile spaniole de la Madrid. Guvernul central susţine că naţionaliştii catalani trebuie să respecte Constituţia Spaniei, iar aceasta susţine că este ilegală organizarea unui referendum privind independenţa.

Britanicii au adoptat o abordare în acelaşi timp mai pragmatică şi mai îndrăzneaţă. Premierul David Cameron ar fi putut insista cu uşurinţă că doar guvernul britanic are dreptul legal de a organiza un referendum. În schimb, el a fost de acord să permită scoţienilor să îşi organizeze un referendum asupra viitorului naţiunii lor – cu condiţia ca întrebarea privind independenţa să fie singura întrebare de pe buletinul de vot.

Din motive care ţin de prudenţă şi justiţie, abordarea guvernului britanic pare mai înţeleaptă. Ca şi premierul spaniol Mariano Rajoy, Cameron este un conservator şi un patriot. Ambii oameni politici ar fi la fel de şocaţi dacă ar trebui să guverneze peste o ţară divizată. Diferenţa este că guvernul britanic a recunoscut că, prin cîştigarea puterii la Edinburgh, naţionaliştii scoţieni şi-au obţinut dreptul democratic de a organiza un referendum privind independenţa. În acest condiţii, nu are niciun rost să fie găsite modalităţi legale pentru a zădărnici acest demers.

Abordarea guvernului britanic, deşi riscantă, este în acelaşi timp, abilă in punct de vedere psihologic. A le spune oamenilor că le este complet interzis ceva este o cale sigură spre a-şi dori exact acel lucru. Acest principiu – apărut prima dată în Grădina Edenului – se aplică la fel de sigur şi în Catalonia modernă. Prin contrast, ar putea fi puţin descurajant pentru naţionaliştii scoţieni că un sondaj de opinie recent a arătat un sprijin mai puternic pentru independenţa Scoţiei în Anglia decît în Scoţia.

Paralele dintre cauza scoţiană şi cea catalană sînt interesante. În ambele teritorii, naţionaliştii au identificat pierderea independenţei la începutul secolului al XVIII-lea. Scoţienii au semnat Actul de Uniune cu Anglia – creînd Marea Britanie în 1707 – după ce proiectul Darien (încercarea Regatului Scoţiei de a stabili o colonie pe istmul Panama, n.red.) aproape falimentase Scoţia. În Catalonia, naţionaliştii asociază pierderea independenţei cu căderea Barcelonei în 1714.

Atît naţionaliştii scoţieni cît şi cei catalani s-au folosit de UE pentru a-şi consolida apelul la independenţă. O Scoţie sau o Catalonie independente, argumentează ei, nu au de ce să se teamă de izolare, deoarece noile naţiuni ar fi membri ai clubului european mai larg – şi astfel ar putea combina independenţa cu siguranţa oferită de statutul de membru UE.

Unii intelectuali scoţieni susţin, de asemenea, că ostilitatea faţă de UE este un viciu specific englezilor şi că scoţienii sînt mai puţin şovini. Această idee are ecou la Bruxelles, unde faptul că englezii ar putea fi pedepsiţi pentru euroscepticismul lor printr-o secesiune a Scoţiei are susţinători. În fapt, sondajele de opinie indică că scoţienii sînt doar uşor mai puţin ostili UE decît englezii. Un sondaj recent arată că 60% dintre englezi doresc plecarea din UE, faţă de 50% dintre scoţieni. Pe de altă parte, criza economică din eurozonă i-a făcut pe naţionaliştii scoţieni să îşi domolească entuziasmul european în campanie şi să susţină că dacă ar obţine independenţa, Scoţia nu ar căuta imediat să se alăture euro, ci ar păstra lira sterlină.

În condiţiile în care Spania este chiar în centrul crizei monedei euro, situaţia din restul UE arată încă bine prin comparaţie. Cei mai mulţi naţionalişti catalani insistă că noua lor naţiune va rămîne parte a zonei euro.

Există, totuşi, o diferenţă importantă între cazul scoţian şi cel catalan, care ajută la justificarea atitudinilor diferite de la Madrid şi Londra. Populaţia Scoţiei totalizează doar 5,2 milioane dintr-o populaţie britanică totală de aproximativ 62 de milioane. În plus, în Anglia percepţia generală este că Scoţia este subvenţionată de restul ţării, deşi naţionaliştii scoţieni contestă acest lucru. Prin contrast, populaţia Cataloniei este de 7,3 milioane dintr-o populaţie spaniolă totală de 47 de milioane, iar regiunea este una dintre cele mai bogate – ceea ce face din pierderea ei o lovitură teribilă pentru Spania.