Separatismul ameninţă viitorul Spaniei

Financial Times

Se întîmplă rareori ca alegerile regionale din Canada să suscite interes în plan internaţional, dar victoria formaţiunii “Parti Québécois” (PQ) separatiste a fost urmărită îndeaproape în Spania, care se confruntă în prezent cu o revigorare a cererilor de independenţă ale bascilor şi catalanilor. Aceştia, la rîndul lor, sînt atent monitorizaţi de Partidul Naţional Scoţian, angajat în organizarea unui referendum în 2014 privind viitoarea relaţie a Scoţiei cu Marea Britanie.

Pînă atunci, zarurile ar putea fi aruncate în Spania, unde separatismul asaltează agenda, pe fondul celei mai grave crize din epoca democratică post-Franco. În contextul crizei din zona euro, al înrăutăţirii finanţelor publice şi al lipsei cronice de creştere economică şi locuri de muncă, Madridul pare să se îndrepte într-un automatism inconştient spre o criză constituţională, care ar putea duce la dezmembrarea Spaniei.

Marţi, 11 septembrie, catalanii şi-au sărbătorit ziua naţională, sau Diada, într-un an în care zarva pentru independenţă comandă pentru prima dată sprijinul a peste jumătate din populaţie – printre care şi persoane cum ar fi Jordi Pujol, naţionalistul dominant care a condus guvernul catalan autonom restaurat în perioada 1980-2003 şi fostul manager al echipei de fotbal Barcelona, Pep Guardiola.

Luna viitoare, bascii merg la vot în contextul în care coaliţia separatistă Bildu se confruntă direct cu Partidul Naţionalist Basc (PNV) dominant. După o interdicţie de un deceniu pentru legăturile cu ETA, gruparea separatistă care recent şi-a încheiat campania de violenţe de 50 de ani, separatiştii politici au cîştigat mai multe locuri decît PNV în alegerile municipale şi generale de anul trecut. Separatismul a devenit dominant într-un stat spaniol care a fost zguduit la temeliile sale.

Descentralizarea a fost o piatră de temelie a democraţiei Spaniei. Dar auto-guvernarea a fost acordată tuturor regiunilor, cu scopul de a ascunde restabilirea drepturilor istorice pentru catalani şi basci, populaţii cu un profund simţ al naţiunii, culturii şi limbii, pe care dictatura lui Franco a încercat să-l eradicheze. Pentru naţionaliştii de dreapta spanioli, această diluare a unităţii indisolubile a Spaniei rămîne o anatemă. Guvernul de centru-dreapta al lui Mariano Rajoy îşi propune în mod evident să folosească criza financiară actuală nu doar pentru a contracta statul, ci şi pentru a-l recentraliza.

Folosind ca pretext slăbiciunea fiscală a mai multor regiuni, ameninţă să preia guvernele lor în cazul în care nu aderă la ţintele bugetare strînse imposibile. În acelaşi timp, guvernul întăreşte instituţiile provinciale (diputaciones), care în majoritatea zonelor ar fi trebuit să fie înlocuite de guvernul regional, dar, în schimb, au devenit vehicule pentru clientelism şi patronajul de partid.

Finanţarea guvernului regional este în cele din urmă la latitudinea Madridului, cu excepţia cazului basc – succesul remarcabil al cvasi-federalismului hibrid al Spaniei. Ţara Bascilor şi Navarra alăturată îşi colectează propriile impozite. Datoria guvernului basc şi deficitul sînt gestionabile (ratingul său de creditare este mai bun decît al Spaniei); investiţiile sale, de la educaţie la cercetare şi dezvoltare, sînt de înaltă calitate.

Este şi ceea ce spune guvernul catalan acum că doreşte. În prezent, transferă Madridului pînă la de 10 ori mai mult decît bascii pe cap de locuitor. Dacă ar avea un regim fiscal de tipul celui basc, ar avea şi finanţele la fel, spune guvernul, în loc să fie nevoit să ceară ajutor Madridului, pentru datorii şi salarizare – pentru a fi salvat cu ceea ce consideră a fi propriii bani.

Naţionaliştii binevoitori care conduc guvernul catalan sînt într-o dilemă. Guvernul Rajoy se opune ideologic oricărei extinderi a federalismului fiscal. Dar orice guvern de la Madrid va avea nevoie de subvenţia catalană pentru a îndeplini obligaţiile legate de sănătate şi de pensii ale unei populaţii îmbătrînite. Condiţiile ataşate banilor de salvare a Madridului implică în plus o pierdere a auto-guvernării, la fel cum planurile de salvare ale UE diluează suveranitatea naţională.