Sânziana Mureşeanu, Călătorii

Sânziana Mureşeanu e un poet care a făcut din călătorie o stare de suflet. Datorită faptului că meseria o obligă să se afle pe drumurile lumii o bună parte din ‘’timpul trăirii’’ sale,  ‘’timpul mărturisirii’’ este inerent legat de această colecţie de stampe sufleteşti, de album intim, în care stau alături decupaje exemplare de imagini, stări, idei, pe care le transpune în poezie ca pe o amintire de preţ a vizualităţii sale interioare. Recentul său volum Călătorii (ed.Eikon, 2012) adună într-un mănunchi reprezentativ această colecţie de vederi din întregul mapamond, ca o formă de comunicare cu faţa nevăzută a lumii, de dialog sufletesc cu ţinuturi şi trăiri diverse, surprinse în momente de maximă tensiune interioară, aflate la graniţa dintre uitare şi re-memorare eternă : ‘’Între Azi şi Atunci/ Ca între doi cai sălbatici/ Torturată/ Între Cireşul înflorit/ Şi Istiklal Caddesi/ Eu sînt puntea/ Conexiunea inventată’’ (Despre zaruri). În ciuda efortului de a păstra pe retină toate aceste comori ale simţualităţii sale, imaginea lor rămîne suspendată între momentul receptării şi momentul transcrierii, multiplicată în acea clipă unică de ‘’conexiune’’ şi osmoză specială: ‘’Eu sînt cel mai scurt drum/ Pînă la poartă/Panica paşilor/Vocile voastre amestecate în pumn/ Ca zarurile.’’

După cum se poate decela, eul poetic, starea de tensiune a sufletului devine puntea de comunicare, forma de legătură a unui mesaj  salutar, între stările poetice ale memoriei de tip casnic-familiale şi cele ale tradiţiei culturale pe care se imprimă sentimentele călăuzitoare de spiritualitate şi destin. Autoarea e conştientă că acest mecanism al reflectării şi al reflecţiei suferă puternice conotaţii subiective care amplifică sau, dimpotrivă, estompează realitatea, punînd între noi şi ea un zid protector, deoarece ca ‘’într-un circuit galactic/Cele mai dragi cuvinte/ Stau aşezate în mintea mea/ Ca florile pe un mormînt,/Atîta tăcere în jurul lor,/ Atîta întîlnire cu Nemurirea’’, încît invocarea Logosului devine absolut necesară: ‘’Cuvintele mele clinchet,/ Dacă şi-ar lua zborul/ Deodată din inima mea,/Nu ar rămîne decît un cerc elipsă/ O eternă înfrigurare’’ (Ruleta rusească). Poetă a sentimentului, dar în aceeaşi măsură şi a intelectului, Sânziana Mureşeanu ştie să păstreze fără ostentaţie şi fără crispări inutile tonul cald şi catifelat al unei voci plină de promiţătoare surprize, locuită de inflexiuni metaforice inedite, ce par ‘’crescute din măruntaiele sfinte,/ Subacvatice,/ Ale Timpului’’. Poezia pe care ea ne-o oferă, acum la al cincilea volum, după ipostazierile din Ultimele alge (2003), Laocoonia (2003), Viaţa nu e destul (2006) şi Ultima medină (2008) ne propune un poet al delicateţii mărturisirii, un poet cu o bogată gamă de vizualizări transfigurate, dobîndind putere şi desăvîrşire fantasmatică, cu alunecări precaute între stilul de notaţie sau cel de reflecţie. Poeta deţine harul de înălţare şi împlinire creatoare prin cuvînt, prin asumarea unei condiţii prin excelenţă mărturisitoare, devorată de o sinceritate liminară, de frăgezimea şi delicateţea unei expresivităţi cuceritoare, de care luăm act la fiecare pagină. Ce poate fi mai frumos decît această destăinuire cu iz de ars poetica : ‘’De un veac locuiesc/ În miezul Discreţiei.’’( Etajul XVI) ? ; sau în această dedicaţie cu alură de mireasmă eternă: ‘’Între ochii mamei mele/ Şi mîna dreaptă a Îngerului/ Eu sînt cîmpia cu păpădii’’ (Despre zaruri).

Discretă dar tenace, poeta reface pentru noi o nouă ordine a lumii, lume în care e însoţită nu de puţine ori de umbra transfigurată a Îngerului călăuzitor, semn că întrepătrunderea dintre sacru şi profan reprezintă o axă cardinală a unei trăiri sub semnul dumnezeirii, deoarece ‘’Nu poţi tăia/Pîinea rotundă a Depărtării,) Fără să fi desenat asupra ei/ Semnul înfiorat al Crucii’’( Final). Sînziana Mureşeanu e un poet care nu ignoră nici condiţia mizerabilistă a omului suferind şi adeseori privirea sa se umple de compasiune şi revoltă abia reţinută: ‘’Oglinzile gem,) Pline precum închisorile,) În Regatul pisicilor decapitate) Nu există decît o singură lege:) Legea uitării de Sine!’’(Alexandria). La unde a călătorit, prezenţa poetei şi-a pus amprenta ei indelebilă, dorul după Ithaca ei românească fiind o constantă a mărturisirii: ‘’Eu te părăsesc la capătul lumii/ Tu vii de fiecare dată înapoi’’; ‘’Ca să te pot îmbrăţişa desăvîrşit/ Te-ai făcut Ţară’’. A călători prin lume cu Sânziana Mureşeanu este un privilegiu şi o bucurie pe care numai adevăratul iubitor de poezie o poate trăi la intensitatea ei ideală.

Mircea Popa