Regionalizarea…

Ilie CĂLIAN

Vă mai amintiţi isteria care-i cuprinsese pe feluriţi proaspăt deveniţi politicieni, prin 1990 şi pe urmă, în legătură cu reînfiinţarea judeţelor “abuziv desfiinţate” de comunişti?! Dar de “boala” separării unor sate de o comună şi înfiinţarea alteia? Dar de altă “boală” – aceea a declarării drept oraşe a unor localităţi rurale niţel mai răsărite? Dincolo de naivitatea unor “nostalgici” după trecute vremi, în care se născuseră ei sau părinţii lor, ori de orgoliul local, la baza multor asemenea năzbîtii au stat interesele frumos ambalate ale unor mărunţi şefi de partiduleţe, care, dincolo de voturi, urmăreau scaune mai înalte, lefuri mai mari şi oportunităţi mai multe pentru ei, pentru rude, prieteni şi parteneri de afaceri. Dezbaterile de azi despre regionalizare sînt în mare parte dominate şi ele de interese similare, împachetate şi ele în ambalajul agresiv al patriotismului local şi judeţean. Lor li s-a mai adăugat, printre alte ingrediente, autonomismul etnic al maghiarofonilor. (Profit de prilej ca să explic unor cititori de ce folosesc acest termen: din moment ce secuii doresc o autonomie secuiască şi au consiliul “naţional”, dar nu pot, totuşi, să demonstreze că sînt o etnie separată, cu limbă proprie, intră la categoria tuturor celor care vorbesc maghiara, indiferent cum se consideră.)

De ce să ne legăm la cap, dacă nu ne doare? – se (mă) întreba, recent, cineva. De ce să creăm prilej pentru alte dispute cu formaţiunile politice maghiare, dar şi pentru lupte între partide/alianţe şi în interiorul lor pentru “capitala” regiunilor şi şefia lor?! Sau, dacă tot e să discutăm această chestiune, n-am putea-o amîna pînă după referendumul pentru revizuirea Constituţiei? În privinţa amînării, răspunsul este simplu: dacă nu “prindem” exerciţiul financiar 2014-2020 al Uniunii Europene, nu are rost s-o facem decît în celălalt deceniu. În privinţa cuprinderii acestei chestiuni în Constituţie – nu e nicio problemă. Iar în ce priveşte insistenţele forţelor politice maghiarofone pentru autonomie teritorial-administrativă pe criterii etnice, asta este o poveste veche. Dar, atunci, singura problemă este dacă avem nevoie de regionalizare. De fapt, şi în această chestiune, singura voce care trebuie luată în seamă vine tot dinspre UDMR: n-are rost să facem regionalizarea, dacă nu se poate obţine o regiune specifică – sau chiar două! – cu privilegii speciale pentru maghiari. Liderii acestor forţe evocă documente internaţionale care opresc modificări teritorial-administrative care ar modifica echilibrul etnic. De fapt, acesta este un argument fals: în realitate, unităţile administrative actuale – comune, oraşe, municipii, judeţe – nu se modifică, regiunea fiind “deasupra”, cuprinzătoare fără a le modifica.

Bine-bine, dar chiar avem nevoie de aceste regiuni? – zic unii oameni mai în vîrstă, care au “prins” vechile regiuni şi raioane, ori care ştiu că şi în perioada interbelică au existat structuri administrativ-teritoriale superioare judeţelor. În fine, nu sînt suficiente actualele “regiuni de dezvoltare” pentru a se putea gospodări fondurile UE?! Evident, nu. În primul rînd, pentru că acestea nu au statutul juridic necesar, ci funcţionează destul de improvizat. Însă, dincolo de problema colaborării intracomunitare, intraeuropene, astfel de structuri au devenit deja necesare din cauza nevoilor interne de dezvoltare. Oricît de dragi ne-ar fi tradiţiile pe care le invocă unii, mileniul trei pretinde altceva: nu putem folosi la olăcarii domneşti în epoca internetului global, a automobilului şi avionului, a circulaţiei mărfurilor de pe un continent pe altul. Vrem, nu vrem, realităţile economice, sociale, culturale etc. sînt altele, proiectele depăşesc nu doar orizonturile mărunte ale satelor şi comunelor, oraşelor şi municipiilor, dar chiar şi ale judeţelor, iar coordonarea lor trebuie realizată printr-o formulă organizaţională eficientă şi care să depăşească, repet, orgoliile locale.