Prea mult!

Radu VIDA

Vorbesc serios: curricul universităţilor s-a mai „îmbogăţit” cu niscai activităţi. Şi, zău, au de suferit studenţii! Statutul sau codul studentului, discutat şi răs-discutat a ajuns în faza finală. Şi nu mă voi lega de drepturile pe care le-a obţinut tineretul studios, ci de obligaţiile legale ale acestora.

Ministerul educaţiunii face oblaţie de generozitate. Şi-i obligă pe studenţi să evalueze activitatea cadrelor didactice. Chiar dacă-i tautologie şi mă repet, trebuie să spun: e lege! Vas’zică nu-i tocmeală!

1. Trebuie evaluat profesorul. O muncă nu prea uşoară, dacă mă gîndesc  la faptul că un cadru didactic are cursuri şi aici, şi colo, la diferiţi ani, în diferite amfiteatre ale facultăţilor, la ore diferite… Evaluarea, presupun, nu se face la mişto. Ci pe bune: azi omul are o prestaţie mai bună, mîine stă şi-şi toceşte coatele în bibliotecă pentru a acumula noutăţile din domeniul pe care-l predă, poimîine participă la un congres… Trebuie făcut raport, analizat, coroborat cu alte evaluări, eventual urmărit ce face în laborator, la cursurile pe care le predă ca visiting professor, prin străinătăţuri,  acasă, în timpul liber, … mai ştiu eu?! E nevoie şi de un sistem de notare. Ministerul lasă la latitudinea studentului acest fapt.

Dar, credeţi-mă, e important. Nu poţi să arunci cu vorbe, pentru că, oricîtă libertate de exprimare există, postarea pe site-ul universităţilor şi colportarea acestor informaţii, pot naşte procese. De calomnie! Aşa că trebuie rigoare matematică, evaluare la sînge… şi timp. Oameni buni! Toate acestea cer timp. Şi, nu de puţine ori, efort financiar. Sigur că a devenit perimat ca un cadru didactic universitar să fie evaluat de unul mai competent decît el. Cel mai bine e ca bacalaureantul, venit de la Petridul de Jos să-şi spună părerea despre cunoştinţele dlui profesor în opera lui Hegel. Şi ce dacă n-a auzit de rezistenţa materialelor? Bobocul are dreptul, ba chiar obligaţia legală să-i spună lu’ musiu că-i prost. Vechi! Că ar trebui să-şi caute alt loc de muncă. În construcţii , bunăoară, acolo de unde, de fapt, a şi veni, după ce a construit o grămadă de obiective. Ce ştie prof. univ. dr. doc., membru corespondent al unor Academii ce şi cum în cestiunea cu transplantul rinichiului? Nimic. El, evaluatorul e mai tare decît toate titlurile obţinute.

2. Studenţii au obligaţia de a evalua cursurile, seminariile, lucrările practice ale cadrelor didactice. E greu, nu zic! Dar tot se poate spune unui boşorog că plombele nu se mai pun din aur, ci există materiale noi, de ultimă generaţie, eventual văzute pe internet… Sau că reputatului sculptor de la catedră i-a trecut vremea! A venit timpul lui, al evaluatorului, care, nu-i aşa, e cel mai tare în  parcarea lu’… tăticu!

Pentru toate aceste fapte, studentul primeşte gratuit suport de curs şi are dreptul să acceseze spaţiile universităţii pentru a organiza proiecte pentru studenţi. Şi mai are dreptul de a fi informat de către organele de conducere ale universităţii despre hotărîrile votate, ba chiar să primească răspunsuri la petiţiile scrise la on-line. Timp!

Şi studiul? Nu mai e nevoie. Din moment ce evaluează, petiţionează, face scandal… Se poate şi fără. Sau, mai bine zis, i se cuvine diploma. Cunoştinţe? Cer doar cei care nu-şi dau seama că profesorul e pus la catedră să fie evaluat. Hărţuit. Batjocorit. El, profesorul, să înveţe, să se străduie. Pentru că şefi în devenire există. Ce înghesuială va fi!…