Plebiscit

RADU VIDA

Vas’zică: Nenea Iancu n-a murit! Stă pe undeva, la înălţime potrivită, deasupra Europei. Şi mustăceşte. Scriind meşteşugite dialoguri despre viitorul referendum al celor ce trăiesc pe Bătrînul Continent.

Cei aflaţi în capul mesei destinelor nu vor. Adică, consultare populară. Şi prealabilă. Asta pentru că, de cînd lumea, şefii şefilor au făcut totul după capul lor. Fără să întrebe plebea. Acu’, însă, tot mai mulţi politicieni din linia a doua (care, sigur, vor în fruntea bucatelor) cer să fie consultaţi cetăţenii Uniunii Europene.

Situaţia-i groasă. Şi poate naşte, oricînd, te miri ce minuni. Aşa că printre soluţiile (teoretice) avansate pentru depăşirea crizei-crizelor, mai multe capete ministeriale au propus împărţirea deranjului. Mai precis a datoriilor. Suverane sau nu, Europa e înglodată în mocirla matrapazlîcurilor venite din America şi placate cu aurul nemerniciei din băncile Asiei. La ora scadenţei, unii gem, iar alţii nu vor să împartă povara hăţişurilor financiare cu sărăntocii lumii. Aşa că se codesc.

Primul a fost Thomas de Maiziere, ministrul apărării german, secondat de ministrul muncii, Ursula von der Lieyen. Atît au dat din gură, pînă cînd lumea a înţeles: nu vor referendum, pentru că asta înseamnă (poate!) că eurobonurile pot deveni realitate. Dar mai întîi a fost propoziţia lui Wolfgan Schäuble, care respingea ideea eurobonurilor pentru că nu există o Uniune fiscală. Şi pentru că aşa ceva se poate naşte (e drept, cu forcepsul!), răspunsul opoziţiei a venit prompt: Constituţia Germaniei nu permite cedarea nici unei fracţiuni de competenţe în favoarea UE! Mai clar: restul popoarelor trebuie să cedeze toată suveranitatea, independenţa şi, pînă la urmă, libertatea Bruxelles-ului. Dar germanii nu! Ce înseamnă asta? Că Germania îşi atinge scopul de a conduce, fără probleme, Europa.

La asemenea perspective s-au deşteptat şi alţii. Mai tari ca noi, vreau să spun. Şi după oareşce midriază… ministerială, s-au apucat de proteste. Cică ar trebui dezvoltată birocraţia. Să se aleagă un preşedinte direct de Parlamentul UE. Plus o cameră superioară, unde să fie reprezentate toate statele membre. Ceva de genul Senatului american, sau Bundersrat-ului german. Aici să se discute, adică, treburile sărăntocilor de europeni.

Deocamdată, lupta se duce în Germania, pentru că acest popor nu cunoaşte referendumul. Nu la nivel naţional! Nemţii au fost consultaţi doar în landuri despre ce şi cum. În chestiuni minore, am putea spune. De interes local, dacă vă place mai mult. Dar niciodată politica Germaniei n-a fost condiţionată de propriul popor. Întrebată dacă se cloceşte un plebiscit, Doamna de fier Krup, Angela Merkel a spus: „Nu se pune problema”. Alţi lideri SDP, verzii, sau stînga unită insistă tot mai mult pentru o consultare populară. Nu numai pentru nemţalăi, ci şi pentru toată lumea din Europa.

De asta rîde Nenea Iancu. A văzut că nu s-a schimbat nimic la români. A văzut ce zioaie a produs o amărîtă intenţie de înlăturare a unui preşedinte-marinar-nomenclaturist. Şi, zice, ăştia vor să încingă urnele de la Berlin la Sofia şi de la Madrid la Budapesta! Păi, dragilor, un referendum se referă la binele comun. Care… comun?  Al Europei? Aşa ceva nu există! Există doar interesul celor bubuli, dornici să-şi consolideze poziţiile. Şi amărăştenii: popoarele continentului, cu un milion de dorinţe şi speranţe, niciodată aceleaşi. Pentru că, oricum am drege-o, sîntem diferiţi, avem cultura egocentristă a sinelui tautologic, ne doare în fund de vecini, şi cu atît mai puţin, de cei depărtaţi de proximitatea noastră. Un exemplu: occitanul vrea ţară liberă de Franţa, iar secuiul vrea să-şi facă de cap în  buricul României. Asta costă, zău, şi nimeni nu vrea să plătească!   Şi, pînă la urmă, fiecare cu păsărica lui, nu? Totul e să nu fie chiar… un stol întreg!