Pelaj în palmă. Curieri de indolenţe

Poştaşii spanioli, ca poştaşii români?

Da. Şi nu ne miră, pentru că singurul lor scop e să chiulească latineşte şi că ceară salarii nemţeşti. Tot mai mari, adică!

Pune omul pachet. Pentru Madrid. Cărţi, 3 la număr. Bani (75 lei), caută cutie, scotch, adresa scrisă cu atenţie şi iarăşi bani: 86,2 lei. Taxa de poştalion. Şi de stat la coadă, de completat formulare, de înregistrat pe calculator… S-o duci singur, nu alta!

Pleacă coletul în 9 martie a.c. Într-o ţară civilizată (nu, nu vorbeam despre noi, ci despre ei!) Unde orice colet ajunge acasă. Şi vine poştaşul ori de cîte ori trebuie. Că nu eşti acasă, că nu vrei să deschizi, că… Adrisantul, spre deosebire de Conu’ Iancu, cunoscut. Şi avertizat. La fix. Vezi că vine… Şi nu vine! Nu vine azi, nu vine mîine… Doar că pe 29 aprilie, tot a.c., soseşte un… retur. Cu pachetul ferfeliţat. Ca în vremurile în care… ştiţi dumneavoastră. Coletul? Adnotat. Altă coadă, alte hîrtii în nu ştiu cîte exemplare, alţi nervi…

Cărţile… să le citească expeditorul! Da’ pe bani mulţi. Şi indolenţi. Lucrătorii poştali, vreau să spun.

Oficianta de la ghişeul nost’ tace. Înghite pe nemestecatelea nervii expeditorului. Şi întreabă: pentru că habar n-avea dacă poate să-i dea o copie după mîzgălitura spaniolească! A trebuit să chestioneze o colegă şi mai apoi un şef. Sau o şefă… că nu se vedeau cîte erau după paravane. La prăşit mentă…

O plimbare prin Europa: cu avionul ar fi durat 3 ore; cu maşina – două zile. Cu poştalionul… două luni. Şi pentru această distracţie, şmecherii din Spania şi România vor să fie şi plătiţi. Bine.

Tare, nu?

P.Ş. ŞTIUBEI

Articole din aceeasi categorie