Particularităţi ale ethosului românesc (II)

Dincolo de prejudecăţi, de automatisme verbale, de pervertiri machiavelice, hrănite de orgolii nesăbuite şi vanităţi păguboase, considerăm circumscrierea reliefului valoric al ethosului românesc o premisă indispensabilă unui întreg şir de dumiriri şi clarificări. Sintagma <<om de omenie>> s-a plămădit pe meleagurile autohtone fără să fie adusă din altă parte sau altfel zis transmutate. Ethosul românesc s-a înfiripat asemeni unui şir de perle preţioase de-a lungul mileniilor şi veacurilor de la Oedipus încoace, când s-a disociat între soartă şi destin. Soarta a fost considerată ca fiind ceva prestabilit “ce ţi-e dat, pe frunte ţi-e scris” prin înlănţuirea sau încatenarea unor evenimente imprevizibile în desfăşurarea cărora sunt împletite şi forţele cosmice. Este suficient să ne gândim la prima capodoperă ce s-a plămădit, în parte cel puţin, aici, fără nici un dubiu: balada Mioriţa.

    Însă, în mod rezonabil, psihologul N. Margineanu subliniază că numai munca din vocaţie exprimă condiţia umană într-o ipostază plenitudinară. Prezenţa şi acţiunea în această parte de lume datorită baladei Mioriţa a zămislit <<matricea stilistică>> blagiană şi romanul Baltagul a lui M. Sadoveanu care împreună cu “Ciuleandra” a lui Liviu Rebreanu sunt garantul dăinuirii ethosului românesc în eternitate. Pe lângă succesiunea în iureş a evenimentelor cotidiene, din când în când, la perioade regulate de timp au loc şi evenimente cosmice: alinierea planetelor şi eclipsa de lună totală. Tainic reverberează în noi <<lumina de lună>>, imperiul de vis şi melancolie a lui Eminescu.

    Munca din vocaţie, generată de structura intimă a fiecărei individualităţi pune în valoare rezultatul energiei creatoare. În mod nedezminţit ea începe odată cu balada “Meşterului Manole”.

    Există o îngemănare, probabil, între partea pasivă şi cea activă a firii umane. Destinul pune capăt delăsării, pasivismului, pune accentul pe o resurecţie creatoare a forţelor şi capacităţilor noastre proprii. Trezirea şi deşteptarea sunt etape prealabile afirmării creativităţii, sunt latente a căror activare trasează nişte traiectorii de foc în noapte, cumulul şi tumultul care se pot converti în fapte memorabile.

    Am încercat să străbatem mai multe praguri: antropologic, axiologic şi psihologic. Treptat, ne-am apropiat de <<semioza>> sau de maturizarea psihointelectuală adusă de lingvistică. Am făcut mici incursiuni în opera lui U. Eco, Iorgu Iordan şi M. Sala, dar spre legitima mea uimire filosoful care a valorificat pe îndelete şi cu reale rezultate tărâmul lingvisticii a fost H. Wald. Astfel, raportarea la opera şi creaţia lui fiind de neocolit. El pleacă, chiar dacă nu o spune în mod explicit, de la Heidegger şi C. Noica, adică de la ideea că oamenii înţeleg lumea prin intermediul limbii pe care o vorbesc. Denotaţiile vizează universalul, iar conotaţiile vizează locurile şi timpurile pe care le parcurgem.

    Rostul profund al comunicării verbale este acela al înţelegerii între oameni prin stabilirea adevărurilor, împărtăşirea şi accederea la comuniune reciprocă. Vorbirea a fost instituită pentru descoperirea adevărului şi nu pentru a-l ascunde. Fonemele luate izolat sunt simple indicii de litere şi sunete, dar ele nu sunt fenomene. Ele, luate în procesul vorbirii, ne permit apropierea de ceilalţi, depăţirea lumii semnelor şi a informaţiei senzoriale. În contextul ideatic al sec. XX are loc intersectarea tensionată între căutarea adevărurilor şi afirmarea masivă a culturii de masă.

    În epoca prezentă se înmulţesc căile de rulaj ale anonimizării indivizilor, a pierderilor în reacţiile de masă mânate de interese politice de moment, fără să mai putem vorbi într-o manieră certă de afirmarea unităţii originale a proiectelor personale. Anonimizarea ca urmare a destructurării categoriilor socio-profesionale, duce la o accentuată atomizare, la un individualism secvenţial care stopează formarea coeziunii afectiv-volitive necesară pentru renaşterea unor fapte memorabile. Fără să ne dăm seama, participarea noastră la evenimente majore devine aleatorie, iar dezorbitarea poate să aibă loc oricând.

    Vorbirea din tălmăcire a sinelui sau sinea noastră, după cum releva M. Sala, riscă să devină vorbărie, semidoctism, de vreme ce nu sunt cunoscute semnificaţiile termenilor utilizaţi. De asemenea, nu trebuie să uităm, de crusta platitudinilor care se îngroaşă şi se extinde pe tot globul, favorizată de mijloacele mass-media. Accelerarea transformărilor în regimul vieţii cotidiene poate să ducă, după cum sesizează Hannah Arndt, la a considera şi răul o banalitate oarecare. În psihanaliză, limbajul se luptă cu sine însuşi pentru a dezvălui experienţa camuflată sub simboluri onirice.

    În fond, ctitorul şi mentorul psihanalizei S. Freud, subliniază dependenţa inconştientului de libido ca prag iniţial şi conştiinţă şi valori ca niveluri superioare. Sub ochii noştri, mijloacele mass-media tind să se substituie libertăţii dialogului, impunându-şi o autoritate de monopol. În procesul comunicării intervine, pe lângă certitudini şi opinii care pot să rămână la nivelul lui “mi se pare”, credibil, dezirabil sau plauzibil.

    Roirea trăirilor afective nu trece întotdeauna pragul constituirii conceptuale. Demersul filosofic necesită formulări raţionale şi accesibile, dincolo de şovăiri, ezitări şi cohorta lor de slăbiciuni. În context ideatic începe, confruntarea între tradiţie şi inovaţie, dintre cercetare şi credinţă, dintre supunere sau obedienţă şi revoltă. Destinul omului este să se cunoască pe sine împreună cu ceilalţi în primul rând şi pe urmă să treacă mereu de la mai puţin la mai mult. H. Wald sesizează în mod pertinent că în lexicul limbii române termenul de cercetare are în alcătuire cuvântul “cerc”, de înconjor sau ocol, iar cel german “Unterschungen” de căutare dedesubt, de dezvăluire a ceea ce e ascuns. Termenul “cerc”, pe lângă semnificaţia de tatonare prin ocolire sau înconjur încearcă să ne atenţioneze a nu ne învârti în mod steril în cerc, adică să evităm tautologiile, iar termenul german de “unterschungen” ne mai arată stratificarea existenţei, complexitatea devenirii acestora. Nu rămînem indiferenţi la ce se întâmplă în natură şi societate. Ele sunt realităţi interdependente care concresc sau fiinţează conlucrativ. Reflecţia şi vorbirea merg împreună, numai că vorbirea nu are origini, ci este originea “Ursprung” (salt originar). Se crede că însuşi inconştientul este un limbaj ale cărui cuvinte deghizează dorinţe pentru a înşela cenzura socială. Şi astfel să înlesnească, pe această cale, vindecarea tulburărilor psihice.

    Arta este viaţa înţeleasă, apreciată şi dominată. Ea asigură, împreună cu morala un sens oamenilor. Sursa valorilor este omul. El este singura fiinţă capabilă să dea echilibru unui sens. Aşa o face Brâncuşi în creaţia sa “Cuminţenia Pământului”. Asemeni “Sfinxului” care este un simbol prin suprapunerea a trei imagini (faţa umană, corp leonin, aripi de vultur) sculptura “Cuminţenia Pământului” exprimă echilibrul contrariilor, ea este o operă de artă ca un tot articulat din mai multe componente. Ea este mai mult decât un simbol al fiinţării în şi pe aceste meleaguri. Ea este tâlcul cel mai profund al ethosului românesc.

    În plăsmuirea acestei sculpturi, Brâncuşi a plecat nu numai de la cunoaşterea datinilor, nu numai de la întegrarea elementelor componente într-un tot original, ci s-a lăsat fascinat de posibilitatea unei firi cumpătate. Convieţuirea între ce este dat şi ce este modelat exprimă o fire paşnică, o aşezare în echilibru a cărei dăinuire nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Prin această creaţie exemplară care rastălmăceşte tainele firii umane cum n-a mai făcut-o nimeni până la el, Brâncuşi ne oferă punctul de plecare, întruparea potrivită a proporţiilor, împăcarea cu sine, prin sine şi cu ceilalţi, dar direcţia valorică pe mai departe trebuie să o parcurgem noi. Un limbaj naţional pertinent poate să asigure cunoaşterea şi stăpânirea de sine. Lumea nu poate fi cunoscută decât prin intermediul unui limbaj. Limba ordonă: ceea ce există indiferent de om să nu poată fi cunoscut decât omeneşte. La baza ethosului românesc se află aderenţa emoţional-intuitivă de locuri şi timpuri care este nesubstituibilă. Are loc o profuziune dintre fiinţa noastră şi simţămintele generate, trăite, sublimate pe aceste meleaguri autohtone.

    Căci nu noi ne-am ales locurile şi timpurile în care să ne ivim, ci ele ne-au predeterminat. Substratul unitar al ethosului românesc este această aderenţă emoţional-afectivă de locuri şi timpuri, întrucât acest strat iniţial al psihismului uman are rezerve nebănuite în parcurgerea portativelor dintre profan şi sacru.  Generarea şi producerea vieţii care nu a avut loc în nici un laborator reprezintă o premisă de neocolit. Indiscutabil, traversăm o epocă de criză când ideologia dominantă s-a prăbuşit (marxismul), când alte valori perene încă nu le-am reperat, când nu s-a instituit o mentalitate colectivă corespunzătoare.

    Într-o asemenea perioadă de criză a valorilor se resuscită vechile hibe sau vinovăţii: subiectivismul, intuiţionismul şi misticismul etc. Subiectivismul se leagă de percepere, de aria experienţei nemijlocite pe care dorim să o controlăm; intuiţionismul atrage atenţia a ceea ce este dincolo de bogăţia vieţii afective din care vorbirea îşi extrage conotaţiile ei; misticismul, revendicate de religii, printre care islamismul dă dovadă, uneori, de fanatism politico-religios. Circumscrierea pe cât posibil integrală a teritoriului moralităţii nu se poate face fără a desluşi raporturile sale cu arta şi religia. În mod legitim, M. Ralea observă “Ceea ce este fundamental în faţa fenomenului religios este eliminarea relativului din activităţile sale”. (3 M. Ralea, Probleme de Estetică, Ed. Ştiinţifică, Buc, 1972, p.446).

    Să nu uităm care sunt cerinţele unei sinteze: întoarcerea gândirii analitice asupra ei însăşi; elucidarea termenilor de definit; parcurgerea surselor viabile ale cunoaşterii (inducţie, deducţie, intuiţie, etc.). Obiectivul nostru principal a fost acela de a surprinde câteva particularităţi ale ethosului românesc comparativ cu ce se petrece în preajma noastră. Am considerat că dispunem de unele date pertinente pentru a evidenţia relieful valoric al ethosului românesc. În primul rând, sintagma <<om de omenie>> fortificată de sculptura lui Brâncuşi “Cuminţenia Pământului” ne relevă firea paşnică şi cumpătată a românului. În al doilea rând, disocierea psihologului N. Margineanu ne îngăduie să relevăm că, în pofida unor determinări prealabile, munca din vocaţie constituie cheia afirmării noastre decisive.

    Termenul de soartă acceptă pasivismul, resemnarea, lipsa de reacţie axiologică, pe când destinul are în vedere activarea atitudinilor şi luarea sau asumarea unei atitudini faţă de natură, societate şi regatul valorilor. Omul de omenie nu doar se reculege şi se împacă cu mersul vieţii, ci se afirmă prin dimensiunea sau coordonata majoră a comportamentului său, care este bunul simţ sau cumsecădenia. El discerne din ceea ce se cade şi ceea ce nu se cade pentru a rămâne un om cumsecade. Recunoaştem că de judecată se ocupă logica, iar de atitudine se ocupă etica. Tensiunea dintre logică şi etică se exprimă prin trăire şi valoare.

    Revenim în finalul acestor consideraţii eseistice la o idee a lui T. Mann potrivit căreia “banul şi noţiunile abstracte ucid sufletul”. Sunt de acord că dobândirea banului uneori drenează sânge şi pot avea şi alte pervertiri însă, noţiunea abstractă e un mijloc operaţional la care gândirea umană nu poate renunţa dacă vrem să ne păstrăm o gândire limpede şi pătrunzătoare.