Paradoxuri

Sunt de când lumea. Dar azi …!
Dă-i o funcţie unui specialist de excepţie şi … l-ai pierdut! Căci el nu va reuşi să-şi mai atingă, în veci, performanţele profesionale. Iar cele manageriale oricum nu le cunoaşte şi poate nici n-are vreun talent pentru asta, căci da, îţi trebuie şi pentru organizare şi conducere talent. Talent şi bun simţ! Şi un strop de înţelepciune, „să nu se urce scroafa în copac”!. Asta spun cei care se ocupă în Politica Ştiinţei şi în Scientică, la ora actuală, că ne place, că nu ne place. La noi, oricum, nu contează, căci dacă nu-i pilă, telefon greu şi alte alea (să nu zic cuvântul mită, căci e contaminant! ) e fix zero-barat – apă de ploaie. Ce-am avut şi ce-am pierdut! Păi, am avut multe şi am pierdut multe.
Dă-i slujbei tale toată atenţia: fii dăruit, conştiincios, punctual, bun profesionist interesat de calitate şi noutăţi în domeniu, fii bun şi săritor coleg şi – şefii or să te urască! Or să te ţină încremenit în schemă cu anii, o să te şicaneze chiar! Asta o spune realitatea, cea care nu minte niciodată şi care te face să simţi totul exact pe pielea ta, că ne place, că nu ne place. De ce? Fiindcă: „ăsta ce urmăreşte că-i aşa bun – harnic – performant – pasionat – dăruit – popular? Vrea să-mi ia locul, asta e!” – îşi zice în barbă şeful, mereu cu ochiul cel rău pe el. Şi cu ochiul cel bun pe propria persoană, pe averea sa, pe banii lui, pe bunurile lui, pe plăcerile lui, că de restul nici că-i pasă, nici dacă-i cocoţat sus-sus pe scară. Mai ales! Ce-am avut şi ce-am pierdut?! Păi, am avut multe şi am pierdut multe.
Dă-i iubirii tale tot sufletul tău, toată pasiunea, toată culoarea, tot timpul tău şi toate gândurile tale, toată onoarea, toată preţuirea şi toate visele şi … ai azvârlit-o fix pe braţul celălalt al galaxiei! Ai făcut-o să se plictisească, să se exaspereze, să se sufoce, să se încreadă şi să creadă că e Zeus în persoană, ori măcar Adonis şi Minerva la un loc, care, nu-i aşa, cum să se mai poată mulţumi cu un biet muritor/muritoare de rând? E, desigur, de înţeles, nu? Mai ales că „Iubirea are mereu nevoie de ceva nou, ceva foarte nou şi, neapărat, ceva mister pe care tot Noul doar, îl poate aduce!” – zic azi, scuzându-se, El şi Ea, aducând în sprijin Psihologia şi Neurologia de ultimă oră, care zic, într-adevăr aşa: „creierul are nevoie de Nou pentru a nu se degrada!”, doar că omul se poate în acest scop şi reinventa. Şi asta e chiar cheia pentru că Iubirea este un act de creaţie, un permanent proces din care, chiar nu are voie să lipsească nici misterul! Dar oamenii nu ştiu asta sau ştiu şi uită sau ştiu şi nu le pasă! Ce-am avut şi ce-am pierdut?! Am avut multe şi am pierdut multe.
Dă-i omului un motiv de fericire, unul real, absolut autentic de 24 de carate şi … se va bucura o zi! Hai două – maximum trei! După care totul i se va părea aşa: normal, apoi obişnuit – plicticos – enervant – agasant – exasperant şi va exploda pur şi simplu, într-o oarecare nemulţumire tradusă prin te şi miri ce tâmpenii! Desigur că cei mai deştepţi vor găsi şi o scuză mai deşteaptă, recte Legea lui Weber-Fechner care spune că nu poţi fi fericit constant, dacă factorii de fericire nu cresc exponenţial – lucru imposibil, cel puţin aici pe Pământ. Deci, ne place sau nu ne place, Fericirea este un ceva imposibil de păstrat mai mult de câteva clipe – momente – zile oricum, că tot fuge ca gândul şi ca vântul! Dar legea asta uită ceva esenţial: că omul are înţelepciunea şi creaţia! Deci că te poţi bucura de o mulţime de lucruri, să fii fericit în milioane de feluri pentru lucruri mari dar şi mici, căci aşa se ţese ghergheful vieţii şi că depinde de noi, prin creaţie, cum facem asta. Viaţa însăşi, care, categoric, este un dar, e un act de creaţie în care, ne place sau nu ne place, avem un rol principal. Ce-am avut şi ce-am pierdut?! Am avut multe şi am pierdut multe.
Fiindcă suntem fraieri.
Stela-Maria Ivaneş