OAMENII ŞI CULORILE SPANIEI (II). Toledo

     Am părăsit Madridul doar pentru a avea unde mă întoarce. Am plecat, mărturisesc, cu inima strînsă. Există un moment, al oricărui călător, cînd realitatea cronologică capătă alte valenţe, iar logica timpului se măsoară cu alte instrumente. Ale sufletului, spre exemplu. În momentul în care am închis portiera maşinii prietenului meu – ghid neîntrecut într-ale hispanităţii –, am avut senzaţia că marele Cervantes îmi face semn cu mîna. Impresia nu m-a părăsit pe tot drumul Toledoului. „Colo or fi cîmpiile de La Mancha, colo, după pustiul acelor dealuri  – braţele alegorice ale morilor de vînt din cea mai cunoscută poveste a Renaşterii. O fi Miguel sau Don Quijote sau Sancho Panza?  Prin geamul deschis al maşinii ce alerga spre ţintă, a răspuns doar vîntul. Şi culoarea ocru-pîrjolit al pămîntului spaniol. Culoare pe care, cu siguranţă au împrumutat-o şi clădirile bătrînului Toledo. Nu de acum, de ieri , de azi, ci de cînd a devenit capitală vizigotă a acestor locuri (demult, prin 554.d.Hr., aveam să aflu, mai tîrziu).

Cîte porţi are cetatea?
Multe. Nu le-am putut număra. Nici turlele bisericilor.  Şi nici parapeţii. Doar Alcazar domină cîmpia. Totul… Un deal. La poalele căruia rîul Tajo croşetează dantelării spectaculoase. Filigran. Şi migala a 8 secole întregi de dominaţie maură. Trăind, în bună pace, şi musulmanii arabi, şi evreii copţi şi creştinii catolici. Nu există magazin de suveniruri unde să nu te îmbie arta mudejar (maură), cea a evreilor sau creştinilor. Ce s-a întîmplat în acel tulburător secol al XIV-lea, cînd a început persecuţia creştină împotriva celorlalte două comunităţi? Nu-i treaba turisului să afle. Cert este că prigoana a lăsat urme. În suflete, pe ziduri, în stradă… Din Plaza Ayuntamiento, unde catedrala construită timp de 250 de ani domină valea, şi pînă la cele mai neînsemnate clădiri de pe Calle Cisneros există o culoare dominantă, care acordă  cetăţii legislaţia atracţiei. Un fel de ocru roşcat, deloc strălucitor, ca dunele de nisip ale deşertului de unde au venit şi, mai apoi, au plecat arabii. Un ceva mat, poate ostil şi, în orice caz, rigid.  O posibilitate a disciplinei. În paranteză fie spus, deloc latină. Asta însă nu supără, nu agasează. Din contră. Face ca dogma arhitectonică să devină mai laxă, străzile, deosebit de înguste şi, adesea, în pantă, mai ferme. Devenind, pe măsură ce călătorul avansează  prin cetate, un mare şi puternic sentiment. Cetatea alunecă dintr-o ipostază în alta, iar plăcerea de a hoinări este răsplătită de satisfacţii inedite. Am coborît în beciurile Inchiziţiei şi mi-am tras poză după gratiile din celulele cu instrumente de tortură ale celui mai întunecat secol al Spaniei. Dar am simţit, mai peste tot, şi mîna caldă a lui El Greco (Domenicos Theotokopoulos), acest imigrant din Heraclion, Creta (care şi-a găsit liniştea şi celebritatea în Toledo). Geniul despre care Lope de Vega spunea că „şi-a pus sufletul pe lemn şi viaţa pe pînză” a plecat greceşte, a lucrat italieneşte (fiind elev de-a lui Tiziano şi Tintoretto) şi a murit spanioleşte. Cripta în care se odihneşte are picturi realizate de artist. Figuri triste, asemenea chipului lu’ don Quijote de la Mancha. Straniu, nu? Şi, dacă tot numărăm porţile de intrare în sufletul spaniolului, să nu uităm de
    Alcazar,  San Roman, Santo Domingo el Real
… şi de culoarea specifică locului.  Oare e lut? Sînge? Picur de aur?  Nici una şi toate la un loc. E nisipul depărtărilor nord-africane, şlefuirea perfidă a brizei de Mediterana, strigătul de luptă al vizigoţilor (Museo de los Concillos y de la cultura Visigoda), imprecaţiile în piatră ale musulmanilor, arabescurile, ca să le zic aşa, ale evreilor şi lumina pală din ochii creştinilor. Aşa sînt toate clădirile pe care le-am văzut în periplul meu spaniol: Santo Domingo el Antiguo, mînăstirea cisterienilor, de unde veghează geniul grec al picturii spaniole,  biserica mudejară San Vicente, galeriile şi chiliile de la Los Gaitanas sau moscheea Mezquita del Cristode la Luz, neatinsă de vreme de cînd a fost ridicată (999 d. Hr) şi adăugită cu un sanctuar romanic în secolul al XII-lea.
Mă grăbesc spre Sinagoga del Transito, cu al său muzeu al sefarzilor, poate spre Sinagoga de Santa Maria la Blanca sau Casa de El Greco, acolo unde artistul n-a locuit niciodată. Îmi… strică planurile o expoziţie Leonardo da Vinci, venită tocmai de la Vatican, unde geniul culturii universale îşi dezvăluie preocupările inginereşti. După 500 de ani, Leonardo a fost

    Ferit de furia Inchiziţiei
Doar pentru că nu trăia în Spania. Nu numai „blasfemiile” lui din domeniul hidraulicii, geometriei, opticii, mecanii şi astronomiei susţin această idee. Ascultaţi! „Pămîntul este un astru asemănător Lunii. El nu este situat în mijlocul cercului pe care îl descrie Soarele, nici în mijlocul lumii. Dacă cineva s-ar afla pe Lună, Pămîntul i-ar părea că îndeplineşte acelaşi rol ca şi Luna pentru noi”.  Giordano Bruno şi Galileo Galilei au spus lucruri mult mai nevinovate înainte de a fi… deferiţi rugului de flăcări. Numai că geniul Renaşterii a fost mereu ocrotit de Cetatea Vaticanului şi s-a bucurat de protecţia Parisului. Doi duşmani ai crudei Inchiziţii spaniole.
***
Plec. Greu! M-aş urca în Tren de las Fresas, acolo unde – aud – fete în costume tradiţionale oferă călătorului căpşunele. Mă aşteapă, însă, prietenul meu, Segovia şi, desigur, Madridul.
Pagină realizată de
Radu VIDA
Foto: AnomisadiV