O lume fără Europa înseamnă pericol şi calamitate

Financial Times

Revenirea crizei datoriilor suverane în Europa este pe cale să redefinească relaţia regiunii cu lumea exterioară. Indiferent dacă moneda euro va păstra coeziunea zonei sau nu, solidaritatea între ţările europene a fost pusă la grea încercare iar sensibilitatea electoratelor naţionale la distribuţia costurilor şi a beneficiilor în cadrul UE a crescut, sînt de părere semnatarii articolului, Nader Mousavizadeh, CEO al Oxford Analytica, şi Erik Jones, şeful pentru Europa la Oxford Analytica şi director de studii europene la Johns Hopkins SAIS.

Această tensiune din inima proiectului european pune în aşteptare orice noţiune că UE ar putea, în viitorul apropiat, să se afirme ca actor coerent şi puternic în politica externă – sau cel puţin pînă cînd Italia şi Spania nu-şi vor fi securizat accesul la pieţele internaţionale de capital şi, probabil, pînă cînd ţările mai grav afectate, cum ar fi Grecia şi Ungaria, nu vor fi considerate parteneri egali. Pînă atunci, Marea Britanie, Franţa şi Germania vor continua să-şi urmărească interesele naţionale pe scena mondială, dar “Europa” va fi absentă.

Aceasta absenţă – care îşi are rădăcinile în factori economici, dar cu consecinţe atît geopolitice cît şi structurale – va fi resimţită în multe feluri. Cel mai important este pierderea Europei ca exemplu de integrare regională. O mare parte din influenţa continentului în afacerile internaţionale a avut loc prin proiecţia valorilor şi instituţiilor sale în alte părţi ale lumii.

ASEAN, Mercosur şi NAFTA nu sînt rezultatul direct al influenţei europene, dar nu s-ar fi dezvoltat aşa cum au făcut-o dacă Europa nu ar fi fost prezentă pentru a demonstra posibilităţile. UE s-a dovedit de asemenea a fi un actor eficient. A contribuit la medierea încetării conflictului dintre Rusia şi Georgia, în 2008, joacă rolul central în stabilizarea post-conflict în Bosnia şi Kosovo şi contribuie la numeroase operaţiuni de menţinere a păcii de pe glob.

O lume fără Europa va fi, de asemenea, un loc mult mai periculos. În contextul în care centrele de putere continuă să prolifereze, Europei i se va cere să-şi îndeplinească propriile responsabilităţi strategice. În timp ce Catherine Ashton, şeful politicii externe a UE, poate continua să construiască un Serviciu European de Acţiune Externă mai raţional iar Consiliul European poate face unele progrese în întărirea sancţiunilor impuse Siriei şi Iranului, astfel de acţiuni vor marca limitele şi nu fundaţiile pentru acţiunea colectivă. Aceasta este o problemă, consideră experţii, deoarece în cele din urmă securitatea este un efort colectiv.

Cînd vine vorba de terorism, delicte, imigraţie, schimbări climatice, conflict sau acces la energie sau alte resurse naturale, crizele din Orientul Mijlociu pînă în Africa Centrală arată că factorii de decizie politică trebuie să conlucreze în diferite ţări pentru a atinge atît obiectivele comune cît şi pe cele naţionale.

Interdependenţa este produsul secundar al integrării economice şi de securitate care a constituit Occidentul la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial. Nu este o caracteristică nouă în economia mondială globalizată, dar este mai intensă decît anterior – chiar în contextul în care forţele populiste şi protecţioniste cîştigă forţă. Apoi, posibilităţile pentru factorii de decizie politică naţională de a merge pe cont propriu sînt mult mai strict limitate – nu numai pentru Europa, ci şi pentru SUA.

Implicaţiile pot fi văzute în schimbarea modelelor de leadership global american. La sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, SUA şi-au asumat o mare parte din responsabilitatea de coordonare în calitate de lider de necontestat al Occidentului. Dar, în timp, acest leadership a devenit tot mai costisitor iar SUA au devenit tot mai suprasolicitate.

Astăzi nu mai există nimic de necontestat leadershipului american. Alţi actori au devenit mai responsabili şi mai fermi. În cadrul acestui nou aranjament şi în funcţie de regiune şi de problemă, Europa are un rol crucial de jucat.

Administraţia lui Barack Obama a recunoscut explicit acest context global în schimbare: a conferit Europei o poziţie privilegiată în arhitectura strategiei sale de securitate naţională din 2010; a sprijinit iniţiativele Franţei şi Marii Britanii în Libia şi a adoptat o decizie clară de a focaliza accentul în implementările sale.

Cu toate acestea, ne confruntăm acum cu perspectiva ca Europa să nu fie capabilă să se ridice la înălţimea responsabilităţilor sale, avertizează semnatarii articolului. UE este divizată. Germania se simte supraîmpovărată de criza din zona euro şi continuă să îşi reducă armata. Franţa începe să se confrunte cu amploarea provocării sale fiscale şi ar putea să se replieze spre interior. Marea Britanie se pregăteşte, potrivit premierului ei, de un deceniu de austeritate.

Absenţa Europei va lăsa următoarea administraţie a SUA – fie ea democrată sau republicană – cu puţine opţiuni în afara celei de a-şi extinde angajamentele externe. Mitt Romney şi-a stabilit deja acest lucru printre obiectivele sale. Totuşi, astfel de acţiuni nu vor face decît să slăbească economia SUA şi să sublinieze distribuţia costurilor şi beneficiilor peste Atlantic.