O imitaţie stupefiantă de către Israel a războaielor naţionaliste europene

Atunci cînd conservatorii israelieni se înfurie pe raţionamentele prea pacifiste, sau pe cei care, în patrie, critică politica ocupaţiei, imediat implică Europa: “Acesta este un raţionament tipic ashkenaz, nu are nicio legătură cu Orientul Mijlociu!”, a afirmat Moshe Yaalon, fost şef al armatei, astăzi vicepremier, răspunzînd jurnalistului Ari Shavit într-o carte publicată recent de Ha’aretz (“Does this mean war?”). Evreul ashkenaz are rădăcini în Germania şi Europa Centrală şi vorbeşte idiş.

Acest stereotip nu este diferit de cel din timpul lui Bush Jr.: America este Marte şi virilă, Europa este Venus şi fuge de sabie. Ashkenazul s-a întors, ca alţi evrei, în Ţara Promisă, dar are reflexele vechii Europe. Istoricul Tom Segev relatează cum erau trataţi evreii germani, la început. Îi numeau “yekke” şi erau consideraţi prea supuşi, cerebrali şi puţin practici. Europa este icoana negativă: are idei despre pace, dar în Orientul Mijlociu este de regulă o non-prezenţă, o non-putere. Sceptrul decisiv a fost întotdeauna încredinţat Americii.

Acesta este, pentru Yaalon, viciul celor care dau vina pe Netanyahu şi îi reproşează în aceste zile războiul din Gaza şi lipsa de iniţiativă politică în chestiunea palestiniană. Stereotipul ashkenazului. Şi Golda Meir era ashkenază. Sînt ashkenazi David Grossman, Uri Avnery, Amira Hass, pacifişti şi expansionişti ca Natan Sharansky. Dar stereotipul spune ceva europenilor. Pe continentul pe care evreii au fost exterminaţi, europenii sînt risipitori cu comemorările chinuite de remuşcări şi avari cu sentimentul de responsabilitate pentru ceea ce se întîmplă în Israel. Doar ţinînd predici, europenii sînt invizibili şi neascultaţi.

Totuşi, Europa are ceva concret de spus despre războaiele interminabile pe care le poartă guvernele din Israel de decenii, sigure pe termen scurt că se apără, dar distrugîndu-se pe termen lung. Europa are o astfel de experienţă şi din acest motiv a şi pus capăt războaielor, unind mai întîi bunurile strategice germane şi franceze (cărbunele şi oţelul) şi creînd apoi o uniune de state cu suveranitate împărtăşită.

Resursele din Orientul Mijlociu sînt cele acvifere din Cisiordania, gestionate de ocupant şi alocate în proporţie de 83% Israelului, şi coloniile. Europa poate conta cu atît mai mult astăzi, cînd America lui Obama este obosită de medieri eşuate. A fost aproape o bombă articolul lui Thomas Friedman, un susţinător al Israelului, care a scris la 10 noiembrie, în New York Times: Încercaţi pacea singuri, a spus el, pentru că “nu mai sîntem America bunicilor voştri”. Nu ne mai putem activa pentru voi: “Preşedintele meu este ocupat – My President is busy”. Chiar şi evreii din SUA se îndepărtează de Israel.

Poate că acesta este şi motivul pentru care puţini cred că ofensiva se va prelungi, repetînd dezastrul care a fost “Operaţiunea Plumb Topit” din 2008-2009. Dar războiul rămîne un surogat al politicii. Gaza este prea dens populată pentru ca un atac să poată menaja civilii şi să nu semene ură. Obiectivele sînt prea opace. Pentru unii, obiectivul este Iranul, care a dotat  Hamas cu rachete pentru a atinge Tel Avivul şi care a impulsionat multiplicarea atacurilor cu rachete asupra Israelului. Pentru alţii, războiul este propagandă: îl va favoriza pe Netanyahu în alegerile din 22 ianuarie 2013.

Altul este răul de care suferă Israelul şi care îl uzează şi îl împiedică să conceapă un stat palestinian în curs de formare. Sînt de acum 45 de ani – de la Războiul de Şase Zile – de cînd puterea nucleară israeliană ocupă ilegal teritorii care nu îi aparţin, şi chiar şi în această obstinaţie aminteşte de vechile naţionalisme europene. În 2006, coloniştii au fost evacuaţi din Gaza, dar palestinienii exercită o suveranitate falsă (o suveranitate “soft” cum a spus Bush Sr., la fel ca în Germania postbelică). Controlul aerian, maritim, al porţilor de intrare şi de ieşire, rămîne israelian (cu excepţia Rafah Crossing păzit împreună cu Egiptul şi, pînă la victoria Hamas, cu UE).

Lipseşte orice continuitate teritorială între Cisiordania (partea cea mai mare din Palestina, 5.860 km, 2,16 milioane de locuitori) şi Gaza (360 km, 1,6 milioane locuitori). Oare palestinienii pot spera cel puţin în Cisiordania? Nimic mai incert, dacă te uiţi la harta aşezărilor în creştere neîncetată (350.000 israelieni, aproximativ 200 de colonii). Nimeni nu poate imagina un stat palestinian operativ arhiplin cu enclave israeliene.

În teritoriu – mai mari dezastre: zidul care protejează teritoriile anexate în jurul Ierusalimului, poziţiile belicoase din Cisiordania, autostrăzile rezervate israelienilor, nu palestinienilor care se deplasează mult mai lent, pe drumuri mai lungi şi mai sinuoase. O arhitectură a ocupaţiei care transformă coloniile în dispozitive de control.

Este urgent să priveşti în faţă aceste adevăruri, scrie Friedman, înainte ca democraţia israeliană să moară. Poate că a venit vremea să se conceapă ceea ce este de neconceput şi să întrebi: poate un arab israelian (1,5 milioane, peste 20% din populaţie) să se recunoască mult timp în imnul naţional (Hatikvah), care cîntă Ţara Promisă redată evreilor, sau în Steaua lui David pe steag? Va putea spune fără teamă: sînt cetăţean al statului Israel, nu al statului evreu?

A venit vremea ca Israelul să înfrîngă naţionalismul înainte ca acesta să fie letal. Separînd patria şi religia naţională, pacea este un act laic suprem. Trezirea înseamnă recunoaşterea defectelor democratice născute din ocupaţie. Minţile cele mai perspicace din Israel au arătat acest lucru de ani de zile. “Sponsorizat de dreapta radicală din SUA, Israelul poate duce o politică radicală şi de dreapta fără a plăti niciun preţ”, a afirmat Ari Shavit. Poate dispreţui propriile minorităţi, tolera vandalismele coloniştilor împotriva palestinienilor şi unor activişti pacifişti.