Noua unitate a Europei: Camaraderia transfrontalieră de stînga şi de dreapta

Washington Post

Chiar dacă multe ţări europene dau înapoi de la obligaţiile uniunii economice, este în curs de creare o politică europeană radical transfrontalieră. Politica din Europa a încetat să mai fie locală.

În mod ironic, documentul fondator al unei politici pan-europene autentice nu este unul care uneşte continentul. Dimpotrivă, pactul fiscal pe care cancelarul german Angela Merkel i-a convins pe colegii ei din UE să-l adopte – cu un ajutor din partea preşedintelui francez Nicolas Sarkozy – a dat naştere unor oponenţi înverşunaţi atît în cadrul ţărilor europene, cît şi între acestea. Pactul, care codifică constrîngerile fiscale ce vor aduce ani de stagnare economică, dacă nu chiar de declin accelerat unor ţări debitoare precum Spania şi Grecia, a divizat Europa în două tabere rivale – stînga keynesiană versus dreapta austerităţii.

Ceea ce este nou e faptul că aceste tabere se extind dincolo de frontierele naţionale. Un Sarkozy pregătit de bătălie, confruntat cu o provocare puternică privind realegerea sa din partea socialistului Francois Hollande, a cerut şi a primit aprobarea lui Merkel. Deşi şefii de guvern se întîlnesc adesea cu candidaţii din opoziţie, Merkel a respins cererea lui Hollande de a avea o întrevedere, iar omologii conservatori, premierul britanic David Cameron şi cel spaniol Mariano Rajoy, au declarat de asemenea că nu doresc să se întîlnească cu Hollande.

Erezia lui Hollande este aceea că el crede – avînd un motiv întemeiat – că bugetele de austeritate pe care pactul Merkel-Sarkozy le va impune economiilor deja profund în depresie din Europa de Sud vor face imposibil pentru aceste ţări să revină la sănătate financiară. El vrea să se completeze pactul prin măsuri de stimulare a acestor economii acum şi să se respingă bugetul de strîngere a curelei timp de mai mulţi ani. Critica şi propunerile lui Hollande sînt împărtăşite pe scară largă în rîndul partidelor social-democrate din Europa.

Odată ce Merkel a ales de ce parte să se situeze în Franţa, uşa a fost deschisă pentru partidele de stînga din Germania să procedeze la fel. Luna aceasta, social-democraţii germani şi-au declarat sprijinul pentru candidatura lui Hollande. Ei vorbesc cu socialiştii francezi despre dezvoltarea unor poziţii comune cu privire la impozite, salariile minime şi o serie de chestiuni economice.

Ascensiunea politicii pan-europene – sau cel puţin franco-germane – survine cu o întîrziere de aproape 100 de ani. La începutul secolului al XX-lea, partidele socialiste care s-au consolidat în Europa de Vest şi Centrală şi-au promis solidaritatea reciprocă şi faţă de muncitorii din lume. Muncitorii uneia din ţări, au declarat ele, nu vor lua niciodată armele împotriva muncitorilor din altă ţară. Aceste iluzii s-au prăbuşit odată cu izbucnirea Primului Război Mondial.

De atunci, camaraderia transfrontalieră între partide compatibile ideologic a fost mai mult excepţia decît regula. În anii “60 şi “70, lideri social-democraţi precum Willy Brandt din Germania de Vest, Bruno Kreisky din Austria şi Olof Palme din Suedia şi-au întărit reciproc perspective şi iniţiative, atunci cînd au putut. Partidele conservatoare, totuşi, au fost prin tradiţie prea naţionaliste (iar alegătorii lor cu atît mai mult), pentru a căuta lucruri comune cu conservatorii din alte ţări.

Parlamentul European, în care partidele cu ideologii înrudite din diferite ţări formează blocuri parlamentare distincte, ar fi trebuit să devină punctul de sprijin al politicii transfrontaliere. Dar puterile Parlamentului sînt atît de limitate, încît acesta nu a eclipsat niciodată de la distanţă proeminenţa legislativelor naţionale şi a premierilor.

Ceea ce Parlamentul nu a putut realiza, însă, a realizat pactul fiscal al lui Merkel dintr-o singură lovitură: împuternicind politicile bugetare (şi unele reglementări financiare) ale fiecărui stat membru al UE, a stimulat crearea unei politici europene. Cu cît aceste decizii economice sînt realizate în mai mare măsură la nivel european, cu atît mai mult partidele de “Euro-Stînga” se vor coaliza, iar partidele de “Euro-Dreapta” vor găsi o cauză comună.