Monica Grosu, Literatura Apusenilor

Monica Grosu mi-a fost doctorandă, reuşind să încheie într-un timp record o carte despre Petru Comarnescu, care a obţinut premiul de debut al Asociaţiei Scriitorilor din Cluj-Napoca, fiind publicată aici sub titlul Petru Comarnescu, un neliniştit în secolul său. De atunci, profesoara de la Colegiul „Lucian Blaga” din Sebeş a continuat să fie o colaboratoare activă la revistele literare din capitală sau provincie, reuşind să semneze cărţi precum Texte de ultimă oră (2009), Radiografii contemporane (2009), Teze şi antiteze ale actualităţii (2009), Cultură şi educaţie în context european (2010), Dimitrie Cantemir şi vocaţia europeană a gîndirii româneşti ( 2010), Ion Brad în oglinda criticii (2009) sau După Brâncuşi (2009), ca dovadă peremptorie a unei activităţi critice susţinute, devenite o îndeletnicire de bază. Înzestrarea reală pentru analiza critică, vizibilă încă de la prima sa apariţie în public, face din scrisul Monicăi Grosu o prezenţă plăcută şi relaxantă, capabilă să stîrnească interesul atît pntru diversitatea subiectelor abordate, cît şi pentru pătrunzătorul demers critic pe care-l instituie. Ultima ei carte, Literatura Apusenilor (Eikon, 2013), vine să se adauge celor care au investigat creaţia literară ieşită din contactul nemijlocit cu spaţiul geografic şi spiritual al Munţilor Apuseni, subsumîndu-se acelui tip de „geografie literară” care transfomă oameni şi localităţi din arealul ţării în veritabile topos-uri cu încărcătură simbolică persistentă. Avem de-a face în acest caz nu numai cu o literatură a muntelui, ci şi cu una precis circumscrisă unui topos al imaginarului social, determinat de prezenţa unei umanităţi specifice, izvorîte din preocuparea ei pentru oierit, vînătoare şi minerit, cu răsfrîngeri multiple în zona auriferă, aşa cum autoarea trasează coordonatele lucrării în capitolul Apusenii în cadrele imaginarului social şi Profiluri literare în gestiunea timpului. Urmărind reperele unei lumi aparte, în care mitizarea şi remitizarea operează o ritualizare consistentă a spaţiului şi timpului, Monica Grosu stăruie asupra nucleului de subiecte cu caracter istoric legate de figurile răscoalei lui Horia sau de luptele pentru neatîrnare ale lui Avram Iancu, Catarina Varga sau Pelaghia Roşu. Vocaţia unui spaţiu încărcat de istorie determină creaţii precum Crăişorul lui Liviu Rebreanu, 1784. Vreme în schimbare de Eugen Uricaru, Cînd era Horia împărat şi Romanul Caterinei Varga de Vlaicu Bârna dar şi poveştile Mariei Botiş-Ciobanu şi proza realistă a lui Ovidiu Bârlea, în poeziile lui Mihai Beniuc, V. Copilu-Cheatră, A.E. Baconsky, Al. Brad, Ioan Alexandru, Nicolae Nicoară-Horia, Petre Bucşa, George Bocşa, Maria d’Alba, care fac din spaţiul dur dar mirific al Munţilor Apuseni o oază de rezistenţă naţională şi socială aparte (aici ar fi trebuit să intre şi romanele rezistenţei armate din munţi împotriva comunismului semnate de Viorel Cacoveanu şi alţii).

Următoarea secţiune este rezervată studiului unor opere de mai mari dimensiuni şi a unor scriitori a căror operă devine emblematică pentru lupta de emancipare naţională sau pentru psihologismul omului luptător pentru supravieţuire în condiţii ingrate. Avem acum de-a face cu un tratament prioritar şi revelatoriu aplicat unor scrieri semnate de Ion Agârbiceanu, Geo Bogza, Aron Cotruş, Alexandru Andriţoiu, Ion Horea, Ion Brad, Cornel Nistea, Mihai Pascariu, Gheorghe Dăncilă, Dumitru Mălin, Ion Mărgineanu şi Teofil Răchiţeanu. Tuturor acestora le consacră pagini de atente reconstituiri micro-monografice, pe teme ca: observaţia realistă, decor şi simbol în reliefarea personajelor, melancolia originilor, fascinaţia mitului sau atracţia depărtărilor. Rolul motivului codrului şi al pădurii, al stîncii şi izvorului este subliniat cu precădere în poezia de atitudine militantă (Aron Cotruş, Ioan Alexandru, Mihai Beniuc, Ion Horea), dar şi în aceea a însingurărilor crepusculare (Ion Brad), a iubirilor de amurg (Dumitru Mălin), a reîntoarcerii „acasă” şi a nostalgiei „satului” şi puterilor lui milenare (Ion Mărgineanu), combinată cu dimeniunea panteistă, a conştiinţei sacrului şi a orizontului orfic (Teofil Răchiţeanu). Această succintă incursiune în literatura Apusenilor făcută cu aplomb şi competenţă de Monica Grosu satisface în totalitate aspiraţia cititorului de a se cufunda în miturile esenţiale ale istoriei noastre milenare, de a cunoaşte marile închinări la altarul demnităţii naţionale şi la „panteonul spiritual al poporului român”, cum a fost numit acest spaţiu de V. Netea, conturînd cum nu se poate mai bine atmosfera culturală specifică, prin care literatura transilvăneană îşi conservă specificitatea şi-şi prelungeşte veridicitatea.

Mircea POPA