Măcar de-am şti cine este adevăratul stăpîn al României

ILIE CĂLIAN

Principatele române au fost multă vreme în situaţia de a nu şti exact cine le este adevăratul stăpîn. Pe măsură ce imperiul otoman slăbea, iar cel rusesc creştea în putere, acesta intervenea tot mai des încoace, peste Nistru. Başca pofta imperiului austriac (austro-ungar) de a se întinde peste Carpaţi, în Răsărit, pînă la Mare, Gurile Dunării şi mai departe. Cam aşa ceva pare să se întîmple acum. Teoretic, sîntem, încă, un stat liber, asociat cu alte state libere în Uniunea Europeană. Numai că intevenţia brutală a unor şefi din Uniunea Europeană şi a unui şef de stat, Angela Merkel, în treburile noastre interne – fără a putea fi invocată vreo încălcare a legislaţiei comunitare!! -, paralel cu intervenţia, în acelaşi mod, a Statelor Unite mă pune în situaţia de a mă întreba dacă sîntem un stat cu adevărat liber, independent, suveran, sau ne-am pierdut suveranitatea.

Sub aspect general lucrurile sînt clare. După dispariţia sistemului socialist – cu instituţiile sale supranaţionale de integrare militară şi economică, Tratatul de la Varşovia şi CAER -, ţările din Est, cu excepţia Rusiei, s-au integrat, (aproape toate “moştenitoarele” vechiului sistem), în NATO şi Uniunea Europeană.

Primul rezultat a fost reducerea forţelor militare ale acestor ţări pînă la un minim neglijabil. Al doilea, cu efecte devastatoare, a fost distrugerea economiilor lor. Despre primul n-aş avea ce zice decît că nu e, în principiu, nicio pagubă dacă se reduce bugetul militar, o cheltuială fără folos, dacă o comparăm cu celelalte nevoi ale cetăţenilor, în lipsa unei imenente ameninţări a păcii. În privinţa economiei, situaţia este cu totul alta. Pulverizarea CAER – care era un concurent important pentru economia Occidentului – nu s-a realizat prin integrarea “armonioasă” a acestor economii în fosta Piaţă Comună, devenită Uniunea Europeană, ci prin pulverizarea celor mai slabe şi slăbirea considerabilă a celor care aveau o poziţie mai bună în plan european şi în alte zone economice, respectiv Lumea a Treia.

Probabil România a primit cea mai gravă lovitură, din acest punct de vedere. Nu mă îndoiesc nicio clipă că, la nivelul percepţiei publice generale, distrugerea sistemelor statale dictatoriale comuniste şi instaurarea democraţiei parlamentare pluripartidiste este un lucru “bun”. Aşa a şi fost receptat atît de cetăţenii din Est, cît şi de cei din Vest. Pe alt plan, acela al intereselor strict concurenţiale ale marilor grupări economice din Vest, anul 1989 a fost prilejul pentru acapararea potenţialului economic al Estului: desfiinţarea unor forţe economice concurente, deschiderea unei mari pieţe de consum şi preluarea unui imens rezervor de forţă de muncă mediu şi superior calificată. Globalizarea avea deschis un spaţiu imens, iar o posibilă criză de supraproducţie în Occident era anulată sau amînată. Cine ştie? – poate chiar acest fapt, euforia care a cuprins marii cîştigători – a condus la aventura financiar-economică încheiată cu criza prin care trecem acum.

Despre România ştim precis că nu mai are propria agricultură, care să hrănescă 19 milioane de oameni, cîţi am rămas; că nu mai are industrie; că nu poate să asigure sănătatea cetăţenilor săi; că nu poate asigura învăţămîntul şi pregătirea profesională, întrucît nu are locuri de muncă în ţară; că nu mai dispune nici de solul şi subsolul său, întrucît sînt deja fie date, fie promise.

Evident, în asemenea condiţii suveranitatea României este doar un “moft”. A trebuit să se întîmple această intervenţie brutală a UE şi SUA, împotriva celor 8,5 miloane de cetăţeni români participanţi la referendum, pentru a înţelege că România a ajuns un fel de colonie, o ţară a cărei suveranitate şi-o dispută unele ţări din UE şi SUA. Şi nici măcar nu ştim cine este/va fi adevăratul, unicul, omnipotentul, stăpîn oficial al României.