LUMEA E CARAGIALE – VÎRSTELE UMORULUI

Să ne trăieşti, nenea Iancu! De mici ne-ai însoţit paşii, cînd miturile şi realitatea se împleteau încă frumos şi lumea ta o credeam de basm, delectîndu-ne cu personaje şi nume atît de hazlii, cu situaţii pline de caraghioslîc (îmi vine să spun‚ „caragiaslîc”), un domnişor Goe, pandantul orăşean năzuros al lui Nică, mamiţe şi tantiţe… cu întîmplări nostime, pe care nu le prea înţelegeam noi.

Vîrsta şcolară ne-a deschis mai mult ochii spre o lume ce o credeam şi ni se spunea că e de mult apusă, depăşită, bună doar de pus, spre amintire, în vitrina muzeelor, ca fotografiile şi lucrurile străbunicilor în camera de zi.

Cînd am intrat cu adevărat în viaţă şi-am luat în serios rolul de adulţi cu ‚‘servici, famelie, renumeraţie după buget” şi pretenţii, am descoperit, deodată, uimiţi că LUMEA din jurul nostru E… CARAGIALE! Bem o bere cu amici vorbăreţi şi mincinoşi, e căldură mare, un funcţionar ne aduce la disperare, copii obraznici, politicieni demagogi şi veroşi, spoială de cultură dar pretenţii o-ho, „surprize” electorale, „traduceri” şi „magnetizări”, baluri şi mangafale… toate-s NENEA IANCU!

Vînzoleşte anturajul nostru de brînzoveneşti, farfurizi şi pristandăi, tipăteşti şi zoiţe, trahanachi şi dandanachi, goeţi şi mamiţe, tantiţe cu bubici şi bibici, revoluţionari de birt sau apartament, comersanţi fără scrupule, orbi la viaţa din jurul lor, slugi şmechere gata de marea lovitură şi alte farafastîcuri fără sfîrşit!

Reprezentăm mai mult ori mai puţin conştient Societatea „Răcnetul Carpaţilor”: noi sîntem Caragiale! Noi sîntem ‚‘Mitică Naţionale”! Dar, în noi se ascund nu rareori mai multe personaje deodată: ba o doză de Tipătescu, o ciosvîrtă de Pristanda, o adiere de Zoiţica, o felie de Brînzovenescu, un ciob de Farfuridi, o eşarfă de Ghiţă… Mai trădăm şi noi, mai minţim, mai călcăm pe-alături, ne dăm cu mangafalele pentru bani şi influenţă – şi, totuşi, o facem cu veselie, din toată inima, mai înşelăm, mai sîntem înşelaţi şi înşeuaţi!

Pentru că, în ultimă instanţă, fenomenalul succes al realităţii ficţionale comice al „caragiaslîcurilor” constă în ironia şi sarcasmul cald, uman cu care li se insuflă viaţă. Iar aceasta îmi aminteşte de trucurile subtile ale filmelor din epoca de glorie a Hollywood-ului, unde comedii spumoase ne prezentau tot felul de veroşi gangsteri şi aventurieri cu un umor ce-i ridica în simpatia publicului.

Ridendo castigat mores/Rîzînd îndreptăm moravurile! şi-a pus Moliere pe frontispiciul celebrului său Teatru, susţinut şi iubit de însuşi Regele Soare, Ludovic al XIV-lea, de nobilimea şi burghezia pe care el le ridiculiza cu bună înţelegere: ăştia sîntem noi, spune el. Cu aceeaşi căldură şi iubire de oameni satirizează Caragiale al nostru societatea şi pe noi: el ne ia aşa cum sîntem şi rîde cu noi, nu numai de noi…

Iată ce spunea un prieten de-al său: ‚‘Niciodată nu te făcea să zîmbeşti. Ori rîdeai pînă îţi da lacrimile, ori deloc; tot aşa cu tristeţea, Caragiale te împietrea cu durerea făcîndu-te să cugeţi.”

În România credeam că e doar lumea balcanismului derizoriu – după atîţia ani de Occident am înţeles că nenea Iancu se ascunde, în realitate, mai mult ori mai puţin vizibil, peste tot: LUMEA ÎNTREAGĂ E CARAGIALESCĂ!

Ce sînt, atunci, 100 ori 160 de ani?! Lumea a fost este şi va fi „Caragiale”…

Tu eşti în noi cu umor, chiar sarcasm, dar şi iubire şi se va bucura mult mai mult privindu-ne de acolo, de sus, dacă vom deveni din ce în ce mai puţin… „el”!

Să ne trăieşti, Nene Iancule!

© Eugen Cojocaru