Ioan Holender (II)

(n. 18 iulie 1935, Timişoara, România)
O altă personalitate este regizorul Andrei Şerban (Bucureşti, 21 iunie 1943) care, după Paris şi Londra, ajunge la Viena, unde regizează la Staatsoper „Povestirile lui Hoffmann” de Offenbach, în stagiunea 1993/94, operă care a fost decisivă pentru proaspătul directorat al lui Ioan Holender la Staatsoper şi despre care el însuşi ne spune: „publicul a intrat în delir, aplaudînd pe parcursul întregii pauze, pînă la începutul actului următor”. Tot el remarcă faptul că acest succes s-a datorat lui Andrei Şerban, care a realizat o mare performanţă prin montarea operei într-o regie de mare efect, cu inteligenţă şi entuziasm, ceea ce a făcut ca, după aceasta, regizorul să aibă o carieră internaţională, ce l-a înălţat pe podiumul pe care se află şi astăzi. Tot Andrei Şerban, patru ani mai tîrziu, în 1998, realizează montajul şi scenografia operetei „Văduva veselă” de Franz Lehár.

În stagiunea 1997/1998, maestrul Ioan Holender impune, la Viena şi la Berlin, opera „Oedip”, creaţie de căpătîi a lui George Enescu, deoarece pentru el (Andrei Şerban – n.n.) Enescu înseamnă tot ceea ce este mai bun, atunci cînd se gîndeşte la ţara sa natală, România, iar pentru Holender, această operă este „o capodoperă”. La premiera încununată de succes au fost de faţă o seamă de personalităţi ale vieţii culturale româneşti, dintre care nu a lipsit maestrul David Ohanesian, cel mai mare interpret român al lui Oedip.

Ca urmare a acestei realizări de includere în repertoriul Staatsoper Viena a marii opere a lui George Enescu, Guvernul României îi încredinţează lui Holender, pînă în 2013, „directoratul artistic al Festivalului şi Consursului muzical internaţional «George Enescu»”, care se desfăşoară o dată la doi ani,   făcîndu-l, astfel, urmaşul lui Yehudi Menuhin, după ce acesta fusese numit lord. Tot Holender ne spune, dar şi noi ştim asta, că Yehudi Menuhin a fost cel mai drag elev al lui George Enescu.

Festivalul „George Enescu” se numără printre cele mai spectaculoase festivaluri muzicale din lume şi a atras participarea unor renumiţi dirijori, precum: Zubin Mehta, Riccardo Muti, Daniel Barenboim, Mariss Jansons şi Valery Gergiev, care au dirijat la acest festival cele mai faimoase orchestre ale lumii.

De menţionat că în istoria acestui festival, încă de la debut (1958), în dublul Concert de Bach, ce a avut loc la Ateneul Român, au concertat David Oistrah şi Yehudi Menuhin, un american şi un sovietic, prezenţi pe aceeaşi scenă, în România comunistă.

La sfîrşitul lui septembrie 2001, la Festivalul „George Enescu” de la Bucureşti, Orchestra Staatsoper Viena a fost dirijată de Seiji Ozawa, într-o reprezentaţie concertistică a operei „Salomeea” de Richard Strauss, în Sala Palatului (deşi această sală are o acustică nepotrivită), festivalul aflîndu-se sub conducerea generală a lui Holender. Cu această ocazie, maestrului i-a fost acordat  Ordinul Naţional „Steaua României”, care este cea mai înaltă distincţie românească.

Convins de Holender, Seiji Ozawa revine după doi ani să dirijeze Filarmonica „George Enescu”, la Ateneul Român (de data asta, fără nici o plată) în Concertul pentru pian de Schumann, cu Valentin Gheorghiu ca solist. Cu această ocazie, a fost prezent la concert şi Regele Mihai I al României.

În anul 2002, la vîrsta de 67 de ani, lui Ioan Holender i se prelungeşte contractul cu Staatsoper din Viena pînă la 70 de ani. Este de remarcat că această prelungire continuă pînă la 75 de ani. Astfel că, în stagiunea 2007)2008, după reprezentaţiile de succes de la Shanghai, unde a fost cu Opera din Viena chiar la începutul stagiunii, la întoarcerea spre Viena face o escală la Sibiu, care tocmai devenise  „Capitală culturală europeană”.

După un drum cu peripeţii, muzicienii vienezi nu pot ateriza la Sibiu, fiind nevoiţi să aterizeze la Timişoara, fiind duşi de acolo cu autobuzele însoţite de poliţie pînă la Sibiu, unde, rupţi de oboseală, flămînzi şi însetaţi, au intrat în Sala de concerte la orele 22, cu o întîrziere de trei ore, şi au cîntat cu toţii de parcă ar fi fost „o chestiune de viaţă şi de moarte”. Maestrul Holender afirmă că după trei ore de aşteptare, publicul sibian le-a făcut „o primire atît de călduroasă, cum nu mai avusesem pînă atunci, nicăieri în lume”.

La sfîrşitul lui iunie 1993, Staatsoper a plecat  în primul şi ultimul său turneu, pînă astăzi, la Ierusalim. Acolo maestrul a fost primit de către primarul Ierusalimului, Teddy Kollek, emigrat din Viena, şi de primul ministru Iţhak Rabin (asasinat în 1995). Aici Holender meditează şi se întreabă: „Eram, oare, nu doar un individ tolerat, acceptat, ci şi unul de-al lor? Lucrurile nu stăteau chiar aşa. Întrebat la o conferinţă de presă de un jurnalist israelian cîţi evrei erau în orchestra Staatsoper, i-am răspuns că noi nu facem astfel de statistici şi m-am interesat, la rîndul meu, dacă el ştia cîţi musulmani cîntau în Orchestra Filarmonică israeliană. Răspunsul meu a fost just, dar nu a fost bine primit. Persista impresia că aparţineam mai mult Austriei decît Israelului, ceea ce era adevărat, chiar dacă mai tîrziu mi-a devenit din ce în ce mai limpede – iar acum, cînd scriu aceste rînduri, îmi este chiar foarte clar, că un evreu se poate simţi ne-evreu doar în Israel”.

La finalul celor 19 ani de directorat, la concertul de adio dedicat maestrului Ioan Holender, care a avut loc pe 26 iunie 2010 şi care a durat şase ore, fiind transmis în direct de televiziunile din Austria, Germania, Ungaria şi Japonia, au ţinut să fie prezenţi: dirijorii Zubin Mehta, Fabio Luisi, Antonio Pappano şi Welser-Most; artiştii lirici: Placido Domingo, Anna Netrebko, Barbara Fritolli, Diana Damrau, Leo Nucci, Thomas Hampson ,Johan Botha ş.a., care au dirijat sau interpretat fără onorariu, luîndu-şi astfel rămas bun de la propriile lor începuturi, din urmă cu 20 de ani.

Preşedintele Republicii Austriece i-a oferit un dineu la Palatul Hofburg, lăsîndu-l să-şi aleagă singur invitaţii. Poşta austriacă i-a editat un timbru cu profilul său, înscriind şi perioada 1991-2010, în care a condus Staatsoper din Viena.

Totuşi, Holender nu a ieşit la pensie, întrucît Televiziunea New York, Festivalul „George Enescu”, cursurile de la Universitatea din Viena, contractul cu Budapesta, tenisul şi speranţa că după catastrofa din 2011, munca începută la Tokio se va relua, îl ţin în permanenţă treaz şi apt pentru a fi de folos muzicii şi artei scenice.

Să nu uităm, însă, că adevăraţii prieteni ai familiei Holender erau artistul  Hermann Nitsch şi soţia sa, Rita (româncă de origine), pe care le plăcea să-i viziteze adesea în castelul lor baroc din Prinzendorf. Prietenia lor s-a spulberat din păcate, din motive profesionale, întrucît maestrul Holender şi artistul Hermann Nitsch au avut dispute privind scenariul unei opere. Întrucît nu au reuşit să ajungă la un consens, cele două familii au întrerupt legăturile de prietenie.

În final, Cornel Ungureanu îl descrie pe Holi (Ioan Holender) ca fiind un om cu „tinereţe fără bătrîneţe”, mereu împreună cu cineva, căruia i se dedică fără să se simtă că cei din jurul său îl consumă sau îl devorează”. Cu toate acestea, Ioan Holender repetă ca un laitmotiv că viaţa lui a fost un şir de ratări: a ratat revoluţia din 1956, a ratat cariera de inginer, a ratat gloria de jucător de tenis, a ratat cariera de cîntăreţ şi, cu toate acestea, a fost cel mai mare şi de departe cel mai longeviv director al Staatsoper din Viena.

Prof. dr. ing.
Pompiliu MANEA