Încotro?

RADU VIDA

radu vidaÎntrebarea din titlul frămîntă atît oficialităţile europene, cît şi pe cetăţenii UE. Şi nu e nimic suspect în asta, din moment ce construcţia mult lăudată şi unificarea celor mai multe ţări într-o Uniune pare să nu dea roadele aşteptate. Nu mai e vorba de răbdare, nici de reforme, după cum toate promisiunile par a fi sortite eşecului.

Un nou început, în fruntea căruia a fost numit/ales Jean-Claude Junckers se derulează în faţa ochilor noştri. Sigur, ca orice început, speranţele sînt mari. Şi, chiar dacă majoritatea popoarelor europene s-au dezobişnuit în a-l aştepta pe „’cel Vodă luminat”, intrînd în scenă pe muzică de vals, iniţiativele şefului CE sînt întîmpinate cu destul scepticism. Şi nu e vorba doar de oponenţii UE şi nici de eurosceptici. Ci marea majoritate a parlamentarilor europeni şi-au manifestat neîncrederea în artificiile de relansare economică.

Redresarea economică a Continentului ar sta, zice-se, în crearea unui fond european de investiţii, în valoare de 315 miliarde de euro. Evident că unii spun că-i insuficient. Alţii – că e un început. Dar scepticismul vine din altă parte. Anume, că acest fond trebuie colectat de la nişte state care încă nu şi-a bandajat toate rănile de după criza din 2008. Să presupunem însă că acest fond s-ar colecta fără probleme. Cum şi, mai ales, cui i-ar reveni onoarea de a implementa cele necesare creşterii economice globale? Mecanismul, oricît de bine pus la punct, n-ar satisface pe nimeni. Marile puteri economice n-ar pierde prilejul de a se înfrupta din grosul acestor fonduri, fie şi pentru a mări decalajul – şi aşa destul de mare – dintre ţările europene. Să fim însă îngăduitori pînă la capăt şi să admitem că altruismul occidentalilor faţă de ţările emergente ale continentului s-ar întîlni cu interesele lor de a dezvolta acest colţ de lume, uitat, între noi fie vorba, imediat după descălecatul romanilor. Evident că banii n-ar ajunge, dar ar fi un bun început pentru ca ţările din estul Continentului să sară peste cîteva etape şi să-şi dezvolte industria. S-ar reface, astfel, şi baza de masă a social-democraţiei, în suferinţă pentru că, după transformările pricinuite de tranziţiile spre o altă societate, a dispărut clasa care să susţină (şi) nevoia de stînga a politicilor sociale. Şi, desigur, s-ar mai egaliza nevoile spre o Uniune a Statelor Europene, stat în care s-ar putea crea premisele unei legislaţii unice, ale unui singur guvern, o singură tva, dacă nu chiar o singură lege a fiscalităţi. (Susţin aici că nu este suficient ca în ţările din Est să existe partide de stînga, doar cu numele, pentru că lipseşte baza de vot a muncitorimii industriale, ca în ţările dezvoltate, unde alternanţa stînga)dreapta dă roade în ceea ce priveşte soluţiile de dezvoltare a societăţii.)

Acest lucru nu se va întîmpla. Nu numai pentru că planul lui Jean-Claude Junckers nu este viabil (Barroso a avut iniţiative similare, în două legislaturi, şi totul s-a dovedit a fi un mare fîs!). Ci şi pentru că popoarele Europei şi-au pierdut răbdarea. O demonstrează, poate inconştient, fără a avea o bază conceptuală bine pusă la punct, desele manifestaţii din Europa occidentală pentru anularea politicilor bugetare ale Uniunii Europene. Este o contradicţie, să recunoaştem, între propovăduita creştere economică a UE şi vizibila prevedere de reducere drastică a cheltuielilor sociale. Neîndoielnic că una ar trebui să decurgă firesc din cealaltă şi creşterea economică să se regăsească într-o viaţă mai bună pentru toţi cetăţenii UE. Dacă nu se întîmplă aşa, e pentru că trîmbiţata creştere economică este un eufemism pentru polarizarea averilor şi, în consecinţă, reducerea nivelului de trai al celor mulţi.

O ecuaţie greu de rezolvat, chiar dacă Europa rămîne unită sau se destramă. Un pas înainte şi unul înapoi, dar pe muzică cu multe disonanţe, care nu aduce, nici într-un caz, nici în celălalt, ritmul mult-visat.

Încotro?

RADU VIDA

Criză. Cuvîntul care sperie, macină şi declanşează extreme. Acţiuni extreme, vreau să spun. Acestea din urmă nu sînt bune la nimic – s-a dovedit – dar, cu toate acestea, resuscitarea lor nu produce îngrijorare. Din contră.

N-am să epuizez, la nivelul acestui editorial, toate năstruşniciile la care recurge omenirea. Atrag însă atenţia asupra faptului că mişcările din lumea largă, aşezarea faliilor din timpul cutremurului economico-financiar, naşte monştri. Hidoşenii care nu numai că sînt îngăduite şi încurajate pentru a face parte din cotidian, dar sînt chiar glorificate. Iar unii semeni se uită la ele, de parcă însuşi vechii zei ar urma să coboare din înalturi, pentru a izbăvi omenirea. De toate ororile prin care a trecut. Şi nimeni nu poate garanta că nu va mai trece.

Cea mai „nevinovată”  dintre acţiunile iresponsabile ale unor guverne este înarmarea. Continuarea ei nu numai în formele clasice, ci şi în achiziţionarea celor mai noi „jucării” ale morţii colective. În momentul în care analişti militari consideră că omenirea este suficient de înarmată pentru a se autodistruge de „n” ori, Franţa şi Germania îşi fac planuri comune de înarmare. Să nu credeţi că este vorba despre grija pentru securitatea europeană. Nicidecum. Angela Merkel şi expreşedintele Sarkoy au perfectat un plan (acum pus în aplicare), în care cele două ţări vor fabrica drone, avioane invizibile fără pilot, tancuri şi elicoptere Tiger şi NH 90.

Cel puţin aşa scriu colegii de la Reuters. Sînt în faze avansate şi discuţiile pentru planificarea împreună a bugetelor de cooperare în domeniul apărării, zice-se, precum şi de cooperare în domeniul apărării antirachetă. Jurnaliştii de la Les Echos scriu că şi Italia este vîrîtă în cel de al doilea proiect. Nu este momentul să ne întrebăm de cine se tem francezii şi nemţii, şi cu atît mai mult italienii, de cheltuie o groază de bani pentru „apărare”. Cînd NATO veghează, armatele lor sînt suficient de puternice pentru a contracara orice eventual atac, ba chiar să participe (Libia!) la lovirea cu succes a altora.

Şi China umblă cu fofîrlica. ONU a interzis livrarea de tehnologie către Coreea de Nord, dar, se pare, chinezii au ignorat embargoul şi au trimis 4 lansatoare şi vehicule pentru transportul rachetelor balistice. (Acel „se pare” l-am folosit doar pentru că păţania a fost relatată de un cotidian… japonez. Şi, cum resentimentele dintre cele două popoare n-au dispărut…) În Asia, însă,  există un echilibru de forţe suficient de stabil  pentru a fi nevoie de şiretlicuri de acest gen. Iar Rusia – ciudat! – n-a reacţionat. Dar a acuzat SUA de livrare de armament opoziţiei siriene. Nici aici lucrurile nu sînt clare, din moment ce echipa ministrului Lavrov a negat acest lucru, punînd totul pe seama „traducerii greşite a paragrafului. ”.

Cert este că în Irak şi Afganistan nu este linişte, în Siria şi Tunisia e măcel, Al Quaeda nu doarme, după cum tot mai mult forţe de extremă dreapta îşi clamează dreptul la existenţă vizibilă. În Germania şi Grecia grupările extremiste sînt tot mai obraznice,  în Ungaria un parlamentar al opoziţiei de extremă dreapta a cerut şi primit o adeverinţă cum că sîngele lui nu este amestecat cu cel al ţiganilor sau evreilor. Şi exemplele ar putea continua.

E drept: lumea s-a schimbat. Şi mecanismele de ţinere în frîu a unor devianţe par eficiente. Instituţiile internaţionale funcţionează. Dar asta nu înseamnă că trebuie să ne culcăm pe o ureche. Pentru că pîrjolul poate începe de oriunde.  Şi de oprit…

Articole din aceeasi categorie

    Nu exista articole asemanatoare