Horia Bădescu. Un om, un destin: BASARAB NICOLESCU

 Dificilă de încadrat într-o specie anume această nouă carte semnată de Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii (Ed. Curtea Veche, 2011), care preia şi dezvoltă, în două volume substanţiale, structura anterioarei În oglinda destinului. Este o carte de memorii, fără să fie aşa ceva, şi o antologie de texte, eclectice ca formă şi formulă (portrete, articole, interviuri, prefeţe, encomioane şi panegirice), care reconstituie traiectoria unui destin şi esenţa unei gîndiri validate de parcursul interior, mai ales interior, şi existenţial al unui savant şi gînditor de excepţie. Această formulă compozită vădeşte însă o surprinzătoare unitate. O unitate ce decurge tocmai din ceea ce face singularitatea destinului lui Basarab Nicolescu : gîndirea, viziunea, metodologia transdisciplinare şi constanţa demersului pentru impunerea acestora.

Este o carte de memorii în care sînt evocate figurile care i-au marcat devenirea, ctitori, mentori, prieteni, spirite afine întru Transdisciplinaritate, precum şi circumstanţele în care şi-a apropiat aceşti oameni, care l-au sprijinit, i-au fost alături, i-au îmbogăţit interioritatea. O întreagă galerie de savanţi, filosofi, oameni de teatru, scriitori, pictori, de la Jung, Lupaşcu şi Pauli, Heisenberg, Eliade sau Cioran la Edgar Morin ori Thierry Magnin, de la Blaga, Ion Barbu, Eugen Ionescu, Al. Rosetti, L.M. Arcade, Vintilă Horia, Eugen Simion sau Mircea Ciobanu ori Pompiliu Crăciunescu la Fondane, René Daumal, Michel Camus, André Chouraqui, Roberto Juarroz ori Adonis, de la Peter Brook la Andrei Şerban, de la Victor Roman la Silviu Oraviţan ori Mircia Dumitrescu şi lista ar putea continua. Reţinut cu sine, chiar dacă în toate aceste întîlniri şi interferenţe nu se sfieşte să deceleze semne ale excepţionalităţii destinului său, Basarab Nicolescu nu face economie de mijloace pentru a aşeza în deplină lumină personalitatea puternică, spiritualitatea înaltă şi umanitatea profundă ale celor evocaţi sau invocaţi. Ale acestor oglinzi, în care, însă, alături de chipul acestora se distinge cu claritate propriul său chip. Ale acestor oglinzi ale căror ape reunite alcătuiesc oglinda destinului lui Basarab Nicolescu.

În toate aceste contacte umane, în toate aceste interferenţe existenţiale şi spirituale, Basarab Nicolescu descoperă şi pune în evidenţă corespondenţele, semnele, reperele care prevestesc, jalonează, aduc argumente probante ale adevărurilor transdisciplinare. Om de ştiinţă, el nu privilegiază însă, în spiritul aceleiaşi transgresivităţi specific transdisciplinare, rolul ştiinţei în definirea şi structurarea acestui nou mod de a înţelege şi practica actul cunoaşterii, alăturîndu-i acesteia, în parteneriat, religia, filosofia, arta, în care caută şi care-i oferă cu prisosinţă puncte de sprijin irefutabile pentru gîndirea transdisciplinară. Diversitatea domeniilor din care vin cei pe care-i invocă realitatea acestui destin exemplar o probează cu asupra de măsură. Mentorii săi, întîlnirile sale, prieteniile sale, lecturile sale fondatoare, aceste « evenimente », care marchează şi modulează salturi, discontinuităţi spirituale din al căror aparent hazard se structurează cu evidentă şi, aş zice, necesară constanţă, un profil spiritual, un destin şi un proiect al unei deveniri împlinite cu asupra de măsură, converg către un final anunţat.

Elementele şi momentele acestei deveniri par a sta sub imperiul unei necesităţi cerută de însăşi natura acestui parcurs, a cărui finalitate este parcursul însuşi. Căci ceea ce este important pentru Basarab Nicolescu, în raport de interlocutorii săi, prezenţi, evocaţi sau invocaţi, este măsura în care se regăseşte în ei, măsura în care aceştia devin orizonturi catoptrice în apele cărora i se oglindesc chipul, credinţele, concepţia, destinul.

În toate aceste « noduri » spirituale iradiante, de profundă semnificaţie, Basarab Nicolescu caută şi-şi validează pilonii, axiomele Transdisciplinarităţii : nivelurile de realitate, terţiul inclus şi terţiul ascuns, complexitatea. Toate acestea şi toţi aceaştia sînt într-un fel sau altul, conştient sau inconştient, comilitoni ai acestei fascinante aventuri a cunoaşterii transdisciplinare în încercarea ei de a deveni, mai mult încă, un mod de vieţuire omenească şi o conştiinţă planetară. Poezia lui Daumal, Ion Barbu sau Adonis, teatrul lui Brook sau Andrei Şerban, pictura lui Oraviţan sau filosofia lui Heisenberg ori Pauli sînt tot atîtea sau mai ales prilejuri de a vorbi despre axiomele Transdisciplinarităţii, demonstraţii despre cum se poate citi un univers artistic în conexiune, prin şi dincolo de argumente care vin din estetică, filosofie, ştiinţă, religie, probînd indestructibila unitate şi armonie a lumii, acea Evidenţă absolută, lumină din lumina fondatoare şi nepieritoare care o ţine în Fiinţa sa. Aşa cum interviurile (a căror supratitrare însumată ne oferă un fel de « teoreme destinale ») sau articolele, mai mult sau mai puţin ocazionale, se alătură acestor evocări şi invocări în constituirea unei obstinate pledoarii pentru o Transdisciplinaritate care, imanentă spiritualităţii lui Basarab Nicolescu, se vădeşte a fi chiar destinul său.

Din această perspectivă, momentele cheie ale existenţei lui Basarab Nicolescu, de-a lungul celor şapte decenii de viaţă pe care le-a împlinit în acest an, iluminările sale, revelaţiile, umane sau spirituale, nu mai au deloc un caracter aleatoriu ; ele trebuiau, aceasta este demonstraţia şi sensul acestei cărţi, să se petreacă, să se întîmple cu necesitate astfel şi numai astfel. Este demonstraţia acelui hazard necesar, dacă pot spune astfel, care structurează un destin. Într-un eseu despre imanenţa tragicului, Meşterul Manole şi imanenţa tragicului, defineam destinul ca suma alegerilor obligate, obligate de structura, de interioritatea noastră cea mai profundă, unică şi irepetabilă, de acel subconştient care pare a fi conştiinţa fiinţei noastre celei mai adevărate, bună sau rea. Cartea lui Basarab Nicolescu îmi întăreşte această convingere.