Homo estheticus

(Aurel Rău – o sută de sonete)*

Egal cu sine însuşi,  poetul Aurel Rău mînuieşte, deopotrivă,  viers  fix şi liber. De la înălţimea celor 81 de ani, opera sa apare masivă, unitară şi sistematică. Un lucru greu de realizat, fie şi pentru că nu-i stă la îndemîna fiecăruia dintre noi să traverseze anii, ignorînd, cu nobleţe, devianţele politice, suferinţele sociale şi tarele ideologice. Aurel Rău a instituit prin opera sa o lume paralelă, lumea în care cărţile de valoare i-au/ne-au hrănit spiritul, iar revolta omenească a rămas în ritmul superior meşteşugit, scrutînd eternul: La vreun potop, tsunami, ronţăi gumă,) Spui de castele-n Spania, nu-n glumă,) Şi formă, neschimbînd nici timp, nici loc! (DE ARTĂ)
Din punct de vedere epistemic, provocatoare este alternanţa ideilor, iar premiza de înţelegere alunecă cumva pe lîngă aluzia realităţii sociale. Iar forma de apărare în faţa a tot şi toate pare a fi degajarea imaginilor şi conceptelor, printr-o formă implicită, subtilă. Rasată chiar. În unde, şi-n amonte dau colţul, în spre munţi. „Vor fi, lîngă doi fraţi, surori două”, spun la cină,) Şi-nchină, lucrătorii, cu-Ardealu-ntreg pe frunţi. (CINĂ DE TAINĂ)
Cadrul referenţial nu constă în gravitatea problemelor ce antrenează convulsii, ci, mai degrabă, în conţinuturile semnificative ale filtrării prin eul poetic: …Dinspre Mănăstire,) Un schimnic duce-un vas – crezi, de  tăcere,) Şi totul, românesc, numai rostire… (LA MORMÂNTUL LUI CONSTANTIN NOICA)
Am scanat cu gîndul zeci şi zeci de viersuri ale lui Aligheri, Cavalcanti, Petrarca. Mi-am reamintit şi de Wyatt, Earl of Surry, Milton, Wordsworth sau Shakespeare. Am murmurat frînturi din Rimbaud şi Mallarme, din Eminescu sau Neruda. Nu e vorba de piciorul metric, pentametru iambic, rima încrucişată sau terţinele libere. Ci, mai degrabă, de o disciplină aparte a acestei specii literare vechi de cînd lumea (1255, Guittone d’Arezzo). Aurel Rău nu revoluţionează, nici nu imită. Găseşte însă în rima îmbrăţişată a sonetului, generozităţi perene. Catrenele povestesc, iar ultimele două versuri sugerează. Şi dau o tuşă aparte tabloului: Şi-acum, cezură, iambi, doar despre ploaie!) Cum cade, mult, din cer, dregînd, stricînd,) De rugăciuni adusă pe pămînt,) De un blestem: vîntoase şi puhoaie.) … Cum cade peste răni şi frunţi pioase) Şi ţarini, porturi, scris, dureri de oase,) Sporit, strunit. Cu universu-n ea…(PLOAIA)
În sonetele lui Aurel Rău nu tropăie licornul. Gazelă delicată trage destinele spre retorica înaltului. Dincolo, doar cărţi, prieteni, locuri dragi şi, neîntinată, dragostea de ţară: Să scrii sonetu-al sutălea. Pe drum) Această bornă, piatră de hotar. Urăsc orice sfîrşit, la gît îi sar,) Dar azi nu mai amîn. „aici şezum”.) Ca de război un cîmp. Cu vii şi morţi.) Cu învieri ori doar răpiri de nori.) Prin vis, la Judecăţi de-nchise porţi.) Unde întrebi, găseşti; urcînd, cobori.) Sau unde, cu-a lui arcă, Noe te-a) Vrut printre- ai săi, pe punte. Punct lovit.) Un drum, să spui, cîţi anii într-un veac!) Nori nu vezi. Cu-o tristeţe, semn îmi fac) Singur. La orizont, aceeaşi stea.) Şi alte semne, prin nemărginit…
Radu VIDA

* Aurel Rău, O sută de sonete,
Ed. Niculescu, Bucureşti, 2011