Gânduri la Centenarul Unirii Românilor

    Aş fi dorit ca mărturisirile pe care  le fac astăzi publicului cititor al „Făcliei” şi, mai ales, neamului meu mereu suferind şi neglijat de clasa politică pe care şi-a ales-o să-l guverneze, să nu le fi scris niciodată.  Ele sunt dominate de sentimente dintre cele mai contradictorii în care se amestecă revolta, frustrarea, ruşinea, umilirea, neputinţa, dar şi scârba imensă pentru starea jalnică de bâjbâială şi lipsă de direcţie clară şi fermă în a gestiona destinele naţiunii noastre pe viitor. Şi acest sentiment al marginalizării mele ca cetăţean, accntuat prin lipsa de transparenţă al legilor şi hotărârilor luate de parlament, fără consultarea celor care i-au votat, mi-a adâncit sentimentul de insecuritate şi vulnerabilitate  ca om, ca cetăţean, ca membru conştient al unei naţiuni care trebuie să fie în orice clipă consultată şi interogată privitoare la viitorul pe care cineva ni-l amanetează cu bună ştiinţă, igorându-ne total rolul suveran de element decizional. În chestiunile care privesc cele optsprezece milioane (sau câte or mai fi?!) de români e nevoie de consult public, de referendum naţional şi nu de luare de măsuri arbitrare şi antinaţionale evidente. Şi toate acestea se petrec chiar în anul nostru sărbătoresc, care ne este zilnic întinat şi îndoliat de măsuri şi acţiuni care ne lovesc în moalele capului şi ne paralizează. În loc să avem o guvernare exemplară, exercitată printr-un guvern de uniune naţională, printr-o armonioasă colaborare dintre guvern şi preşedinte,  am asistat sideraţi la declanşarea la tot ce e mai rău : certuri permanente dintre guvern şi preşedinte, dintre partidul „conducător” şi opoziţie,  dintre noi şi Uniunea Europeană, dar mai ales la înăsprirea războiului româno-român, la demnitate naţională, pe care noi, ca simpli cetăţeni, le-am înghiţit foarte greu. Ne-am fi aşteptat ca măcar în anul acesta, în care ne sărbătorim trecutul şi cei care au luptat şi şi-au dăruit viaţa pentru o cauză nobilă, să fi fost onoraţi cum se cuvine de guvernanţii de azi, printr-o purtare exemplară, care să-l  înalţe pe fiecare, să se simtă mândru de apartenenţa sa etnică şi să-l  determiune să apere şi să cinstistească istoria, trecutul şi jertfa înaintaşilor. Niciunul dintre aceste partide n-au dat dovadă de atâta slăbiciune şi lipsă de demnitate naţională, încât, doar pentru a sta cocoţat la guvernare,  să comiţi atâtea greşeli şi atâtea gafe impardonabile, încât să ajungi de râs şi ruşine în faţa întregii naţii.

    Epoca de bizară şi hilară tranziţie, prin care a trecut şi trece poporul român de aproape 30  de ani încoace, este o epocă ce va rămâne în istoria poporului român ca una dintre cele mai negre şi mai penibile momente din istoria neamului. După ce am avut de-a face cu abilitatea populistă deşănţată a perioadei Iliescu-Roman, după ce a urmat etapa furtului naţional generalizat, la care au contribuit din plin câţiva politicieni odioşi prin aroganţa şi lista lor de moralitate, a urmat etapa monstruoasei coaliţii, la care au participat forţele cele mai tranzacţioniste al neamului, secundate de aproape de tabăra udemeristă,care şi-a propus să profite din plin de năuceala, pofta de putere şi lipsa de orizont a clasei politice româneşti, pornind de la „politica paşilor mici”, apoi mai dând cu tifla guvernanţilor (cazul unor extremişti ca Csibi Istvan) sau jignirea adusă pe faţă şi în public cu fiecare vizită a guveranţilor ţării vecine. De fiecare dată sunt încălcate normele şi tratatele internaţionale care merg până la insultarea naţiunii atunci când i s-a cerut preşedintelui nostru paşaport pentru intrarea în aşa-zisul ţinut secuiesc, aflat nu numai pe pământul străbun al patriei, ci şi întreţinut cu bani de guvernele de la Bucureşti, într-o discriminare accentuată, resimţită în politica de fiecare zi a acestor habotnice epave de antidemocraţie care cred că  dreptul cuceritorului dictează în faţa principiilor Cartei Drepturilor  Omului. Astfel de momente turbulente şi de neacceptat pentru orice stat suveran care se respectă, merg mână în mână cu sfidările permente produse de un Laszlo Tokes, de expectoraţiile aberante ale altor reprezentanţi guvernamentali maghiari, care nu sunt capabili să respecte dreptul minimal la sărbătoare al vecinului lor, îndoliindu-şi  sediile sau producând declaţii stupefiante la adresa zilei naţionale. Era nevoie, prin urmare de elaborarea rapidă şi cu prioritate a următoarelor legi  absolut necesare: 1) legea însemnelor naţionale, care să stabilească ce drapele şi unde pot fi arborate pe teritoriul naţional; 2) legea demnităţii naţionale, care să prevadă pedepse precise pentru cei care jignesc şi batjocoresc naţiunea română în public; 3) legea protejării fondului forestier  care să fie transformat în zonă protejată de stat; 4) legea protejării pământului ţării, care să nu mai poată fi cumpărat de către oricine şi în orice cantitate; 5) legea examenului de limbă pentru toţi minoritarii care vor să devină funcţionari publici; 6) legea limbii oficiale; 7) legea dreptului românilor  în consiliile şi în orice for de conducere ale instituţiilor de stat în zonele şi oraşele în care minoritatea maghiară e majoritară. Întreg acest pachet de legi trebuia demult adoptat pentru a ne feri de acţiunile extremiste la care asistăm la fiecare pas de aproape 3o de ani încoace.  Cu atât atât mai mult, cu cât raţiunea lor  de a exista a fost pusă mai insistent pe tapet prin anunţarea adoptării noului Cod administativ, care este cea mai recentă găselniţă a UDMR şi care, prin oficializarea limbii maghiare în administraţie, va produce efecte dintre cele mai dezastruoase în societatea noastră pe viitor. Ea echivalează cu o cedare de suzeranitate, cu o cooptare la guvernare a unei minorităţi care s-a dovedit cea mai mare duşmană a dezvoltării şi exercitării prerogativelor statale ale noastre, atât în trecut, cât şi în anii de la 1989 încoace. Această comunitate a continuat şi continuă să practice cele mai drastice măsuri  în materie de şcoală, religie, cultură, drept de folosire a limbii oficiale, impunând asemenea reguli de viaţă în zona pe care o controlează, încât românilor trăitori acolo nu le-a rămas decât alternativa de a pleca, sau a deveni „maghiari” ei înşişi. Exodul românilor din zona Harghita-Covasna e arhicunoscut, precum şi lipsa de interes pentru orice e românesc practicat la nivel oficial. În loc ca autorităţile noastre să intervină promt în astfel  de cazuri, oamenii de acolo au fost lăsaţi de izbelişte şi înjosiţi şi umiliţi în fiecare zi. Asupra modului cum a fost votat acest Cod Admnisitrativ există mari dubii în sânul populaţiei. N-a existat nico informare publică cu privire la el şi la conţinutul lui; nu s-a purtat nico dezbatere publică privind conţinutul lui; toate televiziunile şi publicaţiile au uitat să vorbească despre el, preferând şansonetele personale, certururile de şantan, bălăcăreala politică de cea mai joasă speţă. Ca cetăţean al acestei ţări, aş fi dorit să aflu opinia celor mai cunoscuţi jurişti ai noştri, ai  forurilor lor de specialitate, a unor ONG-uri cărora să li se fi trimis înainte spre cunoaştere aceste prevederi. Erau necesare întruniri speciale, informări în presă publicarea prevederilor lui în stadiul de proiect. A fost o tăcere, pe care pot s-o consider suspectă, dacă nu vinovată, în jurul acestui Cod, care este Calul Troian al acestor Ulişi ai zilelor noastre, care ne doresc înfeudarea şi   dispariţia. Pentru români este el un act sinucigaş, ale cărora efecte le vor simţi din plin urmaşii noştri. Mulţi dintre ei au început să-şi comande deja manuale de învăţare a limbii maghiare, şi vor putea lua lecţii de dicţie şi oratorie subalternă de la marele MRU, cel care s-a făcut cunoscut prin cadoul pe care l-a făcut vecinilor noştri, oferindu-le Fundaţia Gojdu, în valoare de peste zece mii de miliarde de lei. Acum Orban ne cere şi gazele, să le comercializeze el, căci şi până acum tot din gazul nostru s-a încălzit în urma unor tratate oneroase de pe vremea CAER-ului. Acum, cu nou CAER, numit UE, e chiar şi mai rău. Populaţia acestei ţări poate să suporte toate scumpirile de preţ puse pe capul  fiecărui contributor de către acest guvern „generos”, care ne aduce aminte de o altă „trădare a generoşilor” din istorie, dar  cu alţii trebuie să ne arătăm cât mai culanţi. În fond ai noştri au fost învăţaţi de mii de ani cu exploatarea şi suferinţa, din care cauză îi putem ierta pe irakieni, pe libieni, pe africani de datorii, căci în grădina noastră politică cresc mereu exemplare de MRU. Şi acest lucru se întâmplă chiar în anul Centenarului Marii Uniri. Ne întrebăm astfel cu naivitate dacă nu cumva sumele exorbitante votate de Orban pentru a contracara bucuria noastră la Centenar n-au vreo legătură directă atât cu cu înăsprirea limbajului de comandat şef al cruciadei anti-româneşti declanşată la proporţii  mondiale nemaiatinse până acum, cât şi cu îngheţarea oricărui drept la replică din partea  penalilor noştri din acelaşi Bucureşti  „de unde ne răsare soarele”, spre a ne întreba din care punct cardinal ne mai vin toate relele. Cu un guverm al rebuturilor intelectuale, de care râde nu numai ţara, ci şi lumea întreagă, la ce să ne mai aşteptăm? Eu aştept un ordin general de deplasare organizată spre cimitir.

    Mircea Popa