Fotografia – între mărturie şi mărturisire

Dorel GĂINĂ, artistul care, atunci cînd vede o hîrtie, o desenează: „Respir, gîndesc, şoptesc, iubesc şi scriu poezii în română”
 Omul pe care  puţini l-au văzut altfel decît cu camera  foto la gît, profesorul Dorel Găină, este una dintre cele mai prietenoase prezenţe în spaţiul public al Clujului. Mulţi oameni îl confundă, din cauza bărbii patriarhale, cu Fane Nagy, fostul baterist de la Semnal M, iar copiii îl asemuiesc cu Moş Crăciun. Fără să facă un efort în acest sens, este îndrăgit instantaneu de cei ce nu-l cunosc şi de cei care-l cunosc:  sutele de studenţi de la Arte şi tinerii împătimiţi într-ale imaginii.

Profesor universitar doctor la Universitatea de Arte şi Design din Cluj-Napoca, Ştefan Dorel Găină (Gerendi), titular la Secţia foto – video – procesare computerizată a imaginii, pare să fi fost şi să fi rămas un boem, în cel mai frumos sens al cuvîntului. Am scris „pare” deoarece, dincolo de fireasca detaşare a artistului plastic de  exigenţele unei civilizaţii birocratizate, profesorul Găină este extrem de riguros cînd vine vorba de artă. Pe cît este de neglijent cu hîrţogăria, pe atît este de scrupulos cu imaginea.

„Cînd văd o hîrtie, îmi vine să o desenez”, mărturiseşte artistul plastic, aducîndu-şi aminte de faptul că ani de-a rîndul a purtat fraudulos două nume.

-Oficial, vă chema, acum doi ani,  Ştefan Dorel Găină Gerendi.

– E adevărat că vreo 19 ani am avut două nume în buletin. În  1991, cînd am divorţat,  soţia şi-a păstrat vechiul nume, Gerendi. Cum între noi  a rămas o mare prietenie, de fapt am divorţat doar pentru a rămîne împreună,  am vrut să-mi păstrez  numele fostei soţii, lucru cu care ea a fost de acord.

Cît am avut domiciliul în Oradea, mi-am înnoit actele de identitate fără nici o problemă. Ultima oară cînd mi-a expirat actul de identitate, nu mai aveam proprietatea în Oradea şi a trebuit să-mi fac buletin de Cluj. Atunci au apărut problemele birocraţiei, pe care nu contest, dar care pe mine mă sperie, eu unul  nefăcîndu-le faţă. Dacă  dau de o hîrtie, o desenez. Revenind la poveste, m-am dus la Oradea, de unde am luat hotărîrea judecatorească de divorţ la care nu m-am uitat niciodată deoarece pentru mine nu avea nici o însemnătate. M-am dus cu actele la ghişeu la Cluj, unde am dat peste un funcţionar amabil, zîmbitor.

S-a uitat peste documente şi, la un moment dat, s-a făcu alb, sever şi sobru. Am crezut că se simte rău. M-a întrebat dacă am citit hotărîrea de divorţ. „Ştiţi că aţi fost impostor timp de 19 ani?” m-a întrebat revoltat şi a întors pe dos foaia pe care scria că ambii soţi îşi reiau vechiul nume, după divorţ. Deci am folosit numele de Gerendi în fals 19 ani. (Bănuiesc că la pensie o să am iarăşi probleme!).

Aşa că mi-am reluat numele de Găină, dar mi-e drag numele Gerendi şi, neoficial, îl folosesc şi acum, în semnătura GG.

–  A propos de nume, de unde vine Găină?

–  Europa este mică, drept care zona de români verzi a familiei mele este uşor portocalie, roşie, violetă şi albastră. Dinspre partea tatălui, strămoşii au plecat din Bulgaria de spaima turcilor, au trecut prin Găgauzia, Moldova, Polonia, Rusia, Ucraina şi s-au stabilit în Basarabia, în zona cu mult element slav. Bunica din partea tatei s-a căsătorit cu un avocat din Galaţi, pe care îl chema Găină. A fost una dintre cele şapte soţii succesive ale bunicului meu, care, de cîte ori se îndrăgostea de o femeie, ţinea mortiş să o ia de nevastă şi să se despartă amiabil de soţia aflată pe rol.

Galaţiul fiind şi el un oraş cosmopolit, nu ştiu dacă Găină venea din moldoveneşte, armeneşte, evreieşte sau greceşte sau dinspre alte seminţii adăstînd la mal de fluviu.

Dinspre mama, neamul este de răzeşi de pe vremea lui Ştefan cel Mare. Bunicul a luptat cu japonezii în 1905, cînd a fost războiul Rusiei ţariste. A venit de acolo, din Siberia, căsătorit cu o rusoaică albă care a vorbit o română interesantă pînă la sfîrşitul vieţii. Unuia din fraţii mamei, care şi el a luptat în armata ţaristă ca elev ofiţer, după Unirea României cu Basarabia, ca veteran de război i s-a oferit posibilitatea să facă şcoala profesională pentru funcţionarii din Poşta Română, în Ardeal, în Oradea Mare. Cînd a absolvit această şcoală, a fost întrebat unde doreşte să meargă ca funcţionar poştal. A cerut să fie trimis la Chişinău şi a fost repartizat la… Chişineu Criş, lîngă Arad. Aşa a ajuns la Arad, unde a dus-o pe sora sa mai mică, mama mea, la gimnaziu şi liceu, că între timp se stinseseră din viaţă ambii părinţi din partea mamei.

După absolvirea şcolii normale de institutoare la Bucureşti, mama s-a întors în Basarabia, unde a lucrat ca învăţătoare de menaj la o şcoală generală. Aici l-a cunoscut pe tata, care era inginer agronom la unul din ocolurile silvice din Basarabia.
Tata avuse o logodnă cu o frumoasă evreică, dar în perioada campaniilor antisemite antonesciene aceasta a emigrat în Canada şi de acolo i-a cerut tatălui meu dezlegare de logodnă, ca să se poată căsători acolo cu un canadian get-beget. La prima intrare a ruşilor în Basarabia, părinţii mei s-au refugiat la Iaşi, iar la a doua intrare, cînd frontul ajunsese pe aliniamentul dinspre Iaşi, au plecat în refugiu, fiecare în cîte-o căruţă în care adunaseră bunurile. Bunica dinspre tata conducea o căruţa, mama pe a doua şi tata pe a treia, deci au plecat cu trei căruţe.

Convoiul de refugiaţi în  care se aflau ai mei a fost prins la mijloc într-o încleştare de tancuri între trupele sovietice şi cele germane. În confuzia creată de exploziile proiectilelor de tancuri, convoiul de refugiaţi s-a risipit care încotro, iar ai mei nu s-au regăsit decît după o lună, la Drăgăşani, unde tata a primit un post de  inginer agronom. Bunica a fost prima care a ajuns, cu căruţă cu tot, tata cu alte mijloace, inclusiv luat de un tanc sovietic; soldaţii de pe el l-au recunoscut pe „naş inginer”,  care le favoriza, în timpul prizonieratului de la Iaşi, seara, să vină în baraca lui şi să asculte Radio Moscova.

Mama a ajuns cu un tren militar sovietic care avea ca escortă soldaţi polonezi ce luptau alături de armata sovietică. Unul dintre ei, fiind îndrăgostit cavalereşte de mama şi  regretînd că nu acceptă să-i fie soţie, a ajutat-o să-şi apere bruma de lucruri pe care le avea cu ea de tentativele de jaf făcute de cete de conaţionali ai noştri.

După ce a stat un an la Drăgăşani, tata a fost trimis la Săcuieni, lîngă Oradea, tot la un ocol agricol.  De aici a fost cooptat ca inspector agricol în Ministerul Agriculturii.   N-a vrut să se mute la Bucureşti, dar s-a mutat la Oradea, unde răspundea de Regiunea Crişana şi mergea lunea la şedinţele din Bucureşti cu rapoarte. A fost nevoit, de a vrut, de n-a vrut, să participe la facerea colectivizării, pînă în 1962. Ca o ironie a sorţii, după moartea părinţilor, am descoperit un ziar îngălbenit în care tatăl meu era înfierat, în 1947, şi se spunea că un grup de cetăţeni indignaţi s-au adunat în faţa primăriei Marghita ca să protesteze public faţă de declaraţia inginerului Găină că reforma agricolă este doar o păcăleală şi că pămîntul dat ţăranilor va fi luat înapoi de stat pentru a se face colhozuri, ca în  Uniunea Sovietică, ceea ce de fapt s-a şi întîmplat mai apoi, iar tatăl meu, din duşman al poporului, a trebuit să devină duşman al ţărănimii tradiţionale.

Cam acestea sînt auspiciile sub care m-am născut, în 1953, în Oradea, pe care o iubesc enorm, după care tînjesc şi acuma, în ciuda faptului că sînt conştient că spaţiul mirific al Oradei mele a fost înghiţit magistral şi ulitmativ de magia spaţiului clujean.

– De fapt, ce nationalitate aveţi?

– Oricît de mult iubesc orice cultură, orice limbă, oricît pot să le înţeleg, eu respir, gîndesc, şoptesc, iubesc şi scriu poezii în română şi mi-e îngrozitor de greu să le traduc în alte limbi. Sînt un român – român, cu cine ştie cîte inserţii de alte naţionalităţi.

– Barba lui Fane Nagy, cel cu care vă confundă lumea, are o adevărată istorie. În cazul dumneavoastră barba are o poveste?

–  Desigur. Începe în anii 80. Am avut antecendente în vacanţele din timpul studenţiei, trebuie să spun că am avut o studenţie minunată, la  Institutul de Arte „Ion Andreescu” din Cluj, Secţia Design.

Pe vremea lui Ceauşesu trebuia să ai motivaţii ca să porţi barbă, să aduci certificat de la medic că ai boală de piele. După studenţie, la Oradea eram trei colegi plasticieni care ne-am lăsat barbă. Eu lucram la o filială a unui institut central şi nu mă puteam duce cu avionul la Bucureşti, pentru că în buletin aveam fotografia fără barbă, aşa că mergeam cu trenul.

Mă tot duceam la Miliţie cu cerere să-mi facă buletin în care să am barbă, motivînd că sînt artist plastic, un argument debil, dar care funcţiona cîteodată. Duceam mereu cereri şi fotografii, chiar dacă ştiam că sigur vor fi aruncate la coş. Niciodată nu am primit răspuns oficial, nici că da, nici că nu. Tot timpul aveam, însă,  în buzunar, două poze de buletin, cu barbă, pentru următoarea cerere.

Unul dintre colegi, Nicolae Onucşan, a fost mai norocos, a fost legitimat de un miliţian în timp ce participa la expoziţia naţională „Mobilul: fotografia”, care se ţinea în Galeria de Artă din Oradea. Nu s-a intimidat, i-a explicat miliţianului că este artist plastic şi l-a invitat în expoziţie, unde apărea într-un autoportret, o fotografie cu barbă. Miliţianul, mai deschis la minte, a înţeles problema şi s-au despărţit prieteni, fără să-l amendeze pe purtătorul ilegal de barbă.

Al doilea coleg, Gyalay Istvan, trecea seară de seară, în drumul spre casă, pe lîngă  un grup de miliţieni care le făceau curte cîtorva fete rele ce roiau pe lîngă Hotelul Dacia din Oradea. Supăraţi că bărbosul este martor la îndeletnicirile lor, într-o seară  miliţienii l-au oprit, l-au legitimat dur şi l-au amendat pentru port ilegal de barbă.

Eu am fost norocos, în 1986, în luna decembrie, m-am trezit acasă cu o doamnă, care era trimisă să le facă buletine noi celor cărora le expirase documentele. Era o campanie iniţiată intempestiv de Ceauşescu, care vroia ca, de Anul Nou, toată lumea din România să fie în regulă cu actele de identitate. I-am explicat că  tot încerc să-mi fac buletin în care să am fotografia cu barbă şi i-am arătat pozele, ca dovadă. Mi-a spus, stînjenită, că unii colegi sînt diferiţi şi nu înţeleg sîtuaţia. „Ştiţi ceva, daţi-mi pozele mie şi rezolv eu”, a spus femeia, care nici măcar o cafea nu a vrut să accepte ca recompensă.

A fost îngerul meu păzitor, de mai multe ori. Tot ea mi-a făcut şi paşaportul după 1990.  Nici măcar nu ştiu cum o cheamă, dar datorită ei am ajuns să am barbă oficial, în buletin.

– Barba era un accesoriu la care ţineau, pe atunci, foarte mult, artiştii?

– În bună parte, da. La mine exista un antendecent. În armată începeam programul  prin a ne bărbieri, la ora cinci, dimineaţa. În două ore eu eram negru la faţă.  La ora opt, cînd ieşeam  la raport, locotenentul mă certa că de ce nu m-am bărbierit. Într-o  dimineaţă, cînd el era ofiţer de serviciu, a venit şi i-am demonstrat că îmi creşte barba foarte repede, în primele ore după ras. După aceea nu am mai avut probleme. Asta pe de o parte. Pe de altă parte, recunosc că îmi cade bine, e mai şic să te joci, să răsuceşti barba, decît să-ţi rozi unghiile.

– Face impresie şi fumatul pipei….

– Da, însă eu nu fumez. Din cînd în cînd, pufăi cîte o ţigară, ca să intru „în atmosferă”, dar nu trag fumul în piept. Părinţii mă lăsau, cînd eram copil, să merg la pescuit pe malul Crişului Repede, unde erau beţivi şi foşti puşcăriaşi. Aceştia mă protejau, m-am împrietenit cu ei, şi au vrut să mă înveţe să fumez. Au văzut că mă prefac, că îmi scapă ţigările în apă, aşa că rîdeau şi mă lăsau în pace.

Regret că nu fumez pipă, dar îmi place să fotografiez fumul de ţigară şi fumătorii.    L-am prins pe fotograful lui Che Ghevara, celebrul fotograf elveţian Renee Burri, care a fost în Cluj de trei ori. L-am cunoscut şi l-am şi fotografiat fumînd trabuc, aşa cum el însuşi l-a fotografiat pe Che Guevara. Să stai la Cluj şi să-ţi vină astfel de modelele celebre, este de nesperat.

 – În sfîrşit, am ajuns la fotografie. Au nevoie şi artiştii de noroc pentru a face fotografii de excepţie?

– Fără îndoială. Am fost, în urmă cu cîteva zile, într-o frumoasă călătorie la Valea Ierii, cu o colegă care lucrează la teza de masterat cu titlul  „Căderile de cer”. Ne-am dus  la o carieră de piatră cu recuzită: papuci vopsiti în roşu de către ea, un scaun verde “împrumutat” de pe drum, bucăţi de oglizi comandate special într-un atelier din oraşul Bistriţa. Eu am fost doar asistent, dar am putut constata ce înseamnă să ai noroc. Simţeam că din  decorul fotografic, pe bucăţile de oglindă în care se reflectau superb şi compoziţional bucăţile de stîncă şi pietrele din carieră, parcă lipseau picăturile de apă. Nu ne-am permis să stropim noi cu apa minerală plată pe care o aveam la noi, căci am considerat că este o intervenţie prea brutală în magia fotografiei, dar într-o jumatate de oră au venit două rafale, atît cît să pună nişte picături  între cer şi pămînt.

– Cît de valoroasă este fotografia, ca artă, în România?

– Este valoroasă mai ales pentru generaţiile tinere, la un orizont mai extins. În centrul Clujului vedeţi multă lume cu aparate performante, ceea ce înseamnă  că  acei oameni ştiu ca e nevoie de un aparat bun cu care să poată fi modelată imaginea. Apoi, sînt foarte multe forumuri, multe site-uri pe care se discuta despre imagine.

Generaţia  mea e mai mult de club închis, de hoby, să-i spunem. O prietenă a mea a fotografiat la o nuntă în Maramureş, în 2007. Publicul care aştepta să vină alaiul de nuntă, cu cai mascaţi, era minunat, era îmbrăcat în costumul tradiţional. Cîteva domniţe, îmbrăcate şi ele în costumul  popular, atutentic, tradiţional şi corect, ţineau într-o mînă plase de plastic cu inscripţii şi grafică contemporană, iar în cealaltă mînă  telefoane mobile cu care fotografiau asiduu şi harnic alaiul care se  apropia.

Este trist, adevărat, nostalgic şi încurajator că nostalgia coexistă cu ultimele noutăţi.

– Numărul celor care fac fotografii este enorm. Unde anume se opreşte amatorismul şi începe arta?

– Fotografia  este importantă ca un interval între mărturie  şi mărturisire. Mărturia înseamnă să documentezi. Indiferent că e fotografie sau fotografie extinsă (film), important este să prinzi momentul. Mărturisirea  înseamna să interpretezi acea informaţie documentară într-un mod subiectiv, creativ  sau măcar identitar, legat de statutul de de artist al fotografului. Mărturia te obligă să fii martorul care să reprezinte realul, cît mai aproape de evidenţele lui. Dacă ai fost  martor obţii o dovadă, iar dacă ai fost mărturisitor ai de spus  o poveste. Se întîmplă multe confuzii între martor şi mărturisitor, mai ales din  cauza excesului de inserţie a mărturisirii în mărturie.

– A fost fotografia un concurent nemilos al picturii şi al desenului?

– În primul rînd, fotografia a luat de pe umerii artelor plastice  povara calităţii de martor.  Fotografia  este un martor subiectiv care a luat de la gură pîinea multor pictori,  dar nu de la toţi. Fotografia a fost alternativa  de investigare a realului  chiar şi pentru mari maeştri  ai impresionismul (Monet,  Manet, Degas, Toulouse- Lautrec), care  „au citit” în fotografie o nouă stare de viziune asupra lumii, ceea ce le-a dat ocazia să regîndească stări de agregare a compoziţiilor vizuale, respectiv să reconsidere caligrafiile pe partitură, prin aceasta înţelegînd eu ritmul şi geometria dispunerii semnelor şi însemnelor vizuale manufacturate de un artist sau aşternute cu ajutorul unui instrument tehnic pe suprafaţa destinată a fi suportul unei lucrări de artă vizuală bidimensională. Pictura a rămas la nivel de sărbătoare a unei preformanţe în care ochiul se întîlneşte cu mîna. În fotografie e altfel.  Cei care se vaită, fără a avea reperele de istorie a vizualităţii, uită ca în Renaşterea tîrzie spre Baroc apar elementele de realism mimetic acut, ceea ce înseamnă că deseori se picta nu direct după model, ci  folosind proiecţia modelului obţinută cu camera obscură, un primitiv aparat foto. Canaletto (Giovanni Antonio Canale), un pictor veneţian, a lucrat cu camera obscură pentru  a face corecţii foarte  reale. Un nepot al său, Bernard Bellotto, alias Canaletto, a mers în Varşovia şi a pictat peisaje urbane folosind camera obscură. Oraşul a fost bombardat temeinic de nemţi în  Al Doilea Război Mondial. Cum  s-au pierdut planurile arhitectonice, au fost utilizate picturile lui Canaletto ca să fie reconstruite  multe dintre clădiri. Astăzi fotografia este îngăduită în artele vizuale, mulţi pictori şi graficieni lucrează  în fotografie şi  pe fotografie, şi acest lucru se consideră a fi, în general, firesc.

– Şi-au făcut loc fotografii între artişti?

– În primul rînd trebuie spus că foarte multi artişti plastici folosesc fotografia sau sînt ei înşişi talentaţi fotografi pur sînge, cum au fost Brâncuşi şi Man Ray. Acum  fotografia este integrată în artele plastice. Există o densitate de utilizatori de aparate fotografice  care se întîlneşte cu o densitate  mare de evenimente; baza  piramidei a crescut deci, dar vîrful a rămas acelaşi.  De pildă  Edward Burtynsky a avut un proiect undeva în Extremul Orient,  într-un loc unde se duc vapoarele scoase din uz, un fel de „cimitir al elefanţilor”.  Aici vin locuitorii care le desfac bucăţică cu bucăţică.  Artistul a filmat şi a fotografiat  acolo o stare de turn Babel. Orice sculptor ar fi invidios pe  cum arată acea deconstrucţie şi demontare a unei nave, căci rezultă stări de volum ce pot fi citite ca nişte culturi abstracte gigantice. Edward Burtynsky  a făcut fotografii color şi alb negru, sînt la fel de minunate, ceea ce  tulbură evident  atît partipriurile îndrăgostiţilor doar de fotografii alb-negru, cît şi ale celor îndrăgostiţi doar de fotografia color.  Pînă la urmă, de fapt, simplu şi rezumat, fotografia, ca stare de ardere spirituală, escaladează bariere sau performanţe de tehnică  dramatică şi trend şi poate fi descrisă, într-una din încercările de a o defini, ca fiind o întîmplare rezultată din uimirea pe care o are o faptură umană faţă de un eveniment sau faţă de evidenţe tari şi slabe ale realului şi de imesa nerăbdare de a comunica,  sub formă de repere vizuale, minunea acestei uimiri.

Maria Sângeorzan