Filme Premiere cinematografice

Despre societăţile distopice …

Un film cum este cel al lui Phillip Noyce, The Giver/Darul lui Jonas (Statele Unite, 2014), ecranizare a romanului cu acelaşi titlu de Louis Lowry, repune în discuţie societăţile distopice, trăsăturile acestora (mobilitate socială zero, lipsa democraţiei, statul condus de o elită, lipsa alimentelor, respingerea luminii naturale, prezenţa forţelor poliţieneşti, corupţie, dezgust faţă de lumea exterioară, respingerea lumii exterioare,…), societăţi încă prezente. În plus, filmul repune în drepturi o literatură de care puţin se ştie, cea distopică, între autori figurînd nume celebre, de la Swift (‘Călătoriile lui Gulliver’) la Kafka (‘Procesul’), Orwell (‘1984’, ‘Ferma animalelor’), ‘Pierre Boulle (‘Planeta maimuţelor’), Louis Lowry (‘The Giver’), Margaret Atwood (‘Povestea cameristei’), Kurt Vonnegut (‘Pianul mecanic’) şi lista nu se opreşte aici.

The Giver, improprie traducerea ‘Darul lui Jonas’, este şi nu amendabil la nivel de ecranizare, cartea fiind peste film. Nu ar fi pentru prima dată. Nici ‘Pentru cine bat clopotele’ nu are parte de cele mai inspirate ecranizări, … Nemulţumiţi sînt cei care au citit cartea şi au şi văzut filmul şi nu sînt puţini, reproşurile vizînd în cazul cronicilor de specialitate, scenariul subţire, efectele speciale ‘ieftine’, cursivitatea poveştii în suferinţă.

Părerea mea este că nu Jonas este personajul principal, chiar dacă toate firele duc la el. Nici The Giver/Dăruitorul nu deţine cheia. Oamenii sînt cei care scriu şi duc povestea mai departe, oamenii prinşi în suferinţele lor, cu speranţe puţine într-o lume falsă, lispită de orice viitor. Sînt oameni injectaţi zilnic, lipsiţi de sentimente, robotici în mişcări şi gîndire, oameni transformaţi genetic.

Temele abordate sînt multe, foarte, foarte multe : acceptarea sau nu a binelui şi răului,

durere, minciună, crimă, război, adevăr, speranţă, cruzime, milă, toleranţă, iubire, …, idei abordate şi dezvoltate de Meryl Streep, Jeff Bridges, Katie Holmes, …, interpretări care dau consistenţa ideatică cerută.

Cartea lui Louis Lowry, scrisă în 1994, a obţinut Newberry Medal, fiind inclusă în lista de lecturi obligatorii în Statele Unite, Australia şi Canada ! Nu întîmplător atîta timp cît din The Giver si atîtea de învăţat (cinematografele ‘Victoria’ şi ‘Florin Piersic’)

Camera groazei”, film bine construit, regizat şi interpretat

Kvinden i buret/Camera groazei (Danemarca, Germania, Suedia, 2013) este certificarea valorii cinematografiei nordice. Mă refer la Camera groazei şi scriu despre un film bine şi serios construit, bine regizat şi bine interpretat, chiar dacă nu beneficiază de nume cunoscute. Mai este ceva şi acel ceva se leagă de romanul poliţist nordic, de mare calitate a scriiturii, roman descoperit relativ tîrziu de români. Nu ştiu cîţi au citit Kvinden i buret de Jussi Adler Olsen, roman scris în 2007, pe baza unei poveşti adevărate. Dispariţia unei femei de pe scena politică interesează chiar şi după cinci ani, firesc să fie aşa. Cum nu există crimă perfectă – sînt chiar curios să văd dacă dispariţie Elodiei Ghinescu va deveni sau nu subiect de roman şi ecranizare -, şi această dispariţie va fi rezolvată. Din păcate, lumea nu duce lipsă de criminali psihopaţi, obsedaţi, frustraţi, … (cinematograf ‘Victoria’)

Despre copiii abuzaţi sexual

Atom Egoyan abordează în The Captive/Captiv (producţie Canada, 2014) o temă serioasă, actuală, dureroasă, cea a copiilor abuzaţi sexual, copii fără copilărie şi cu un viitor incert, marcaţi pentru tot restul vieţii lor.

La baza scenariului stau mii şi mii de cazuri reale, din întreaga lume. Egoyan îşi plasează acţiunea în zona Niagara Falls, Ontario, zonă turistică înainte de orice, zonă deloc scutită de evenimente negative.

Sîntem la opt ani de la răpirea Cassandrei. Căutările nu s-au oprit deloc, existînd pînă şi şansa de a fi găsită în viaţă. Sînt însă opt ani care marchează întreaga comunitate, de la părinţi la anchetatori, turişti, … Nu este un film comod. Iar Egoyan ştie cum să exploateze la maximum tema. Chiar dacă face un film de 112 minute, chiar dacă se bazează pe o coloană sonoră, compozitor Mychael Danna, tenebroasă, care nu slujeşte filmul nici un moment, nici în crearea atmosferei, nici în redarea trăirilor, nici măcar în crearea suspansului ! Îl ajută actorii – Ryan Reynolds, Scott Speedman, Mireille Enos, Rosario Dawson -, ei fac filmul credibil.

The Captive duce cugîndul la filme precum ‘Prisoners’ (regia Denis Villeneuve), la seria ‘Law and Order’, bazate pe cazuri reale. Numai că de data aceasta este Atom Egoyan, şocant din nou prin modul de redare a dramelor trăite de toţi cei implicaţi (cinematograf ‘Florin Piersic’)

O nouă ecranizare la ‘Kyra Kyralina’

Panait Istrati îşi publică romanul în 1924, la editura Le Livre Moderne Illustre, cu o prefaţă scrisă de Romain Rolland. Ecranizările nu au întîrziat să apară, prima în 1928, producţie ex – URSS, regia Boris Glagolin (film mut). A urmat, în 1993, ‘Balkan ! Balkan !’ (coproducţie Ungaria, Franţa, Turcia), în regia lui Maar Gyula. În 2014 avem o producţie România, datorată lui Dan Piţa – distribuţie cu Iulia Cârstea, Iulia Dumitru, Ştefan Iancu, Corneliu Ulici, Florin Zamfirescu, Biro Jozsef -, creator al unei atmosfere specifice celor 1001 de nopţi.

Recomandarea mea este una, înainte de vedea filmul, ciţi cartea. Comentariile, pro sau contra, vor fi atunci la subiect (cinematograf ‘Florin Piersic’)

Demostene ŞOFRON

Filme Premiere cinematografice

Căsnicii eşuate

Din ce motive eşuează căsniciile ? Cum se ajunge în această situaţie ? Cîţi aleg compromisul şi cîţi despărţirea ? Sînt întrebări la care răspunsurile sînt date de şi în producţii precum “Partir” (producţie Franţa, 1961, regia Pierre Etaix şi Jean Claude Carriere), “Fracture” (producţie Statele Unite, 2007, regia Gregory Hoblit), “La Rupture” (producţie Franţa, 1970, regia Claude Chabrol), “Ruptura” (Polonia, 2008, regia Michal Rosa), “River Queen” (tradus la noi prin “Ruptura”, 2005, regia Vincent Ward, producţie Statele Unite). Li se alătură celor mai sus amintite, producţia franceză “Partir” (2009) în regia Catherinei Corsini, nouă abordare a unei vechi teme. Şi dacă în precdentele pelicule motivele despărţirilor variau de la caz la caz (un soţ toxicoman în Ruptura lui Chabrol; un caz de poliţie politică în cel al polonezului Michal Rosa), în Ruptura Catherinei Corsini motivul divorţului este, surprinzător sau poate nu, o căsnicie fără sare şi piper, marcată de plictiseală, nimic spectaculos în viaţa de cuplu. Şi asta în condiţiile în care Suzanne este o femeie modernă, una care preferă adevărul minciunilor şi compromisurilor, una care preferă divorţul cu toate consecinţele neplăcute. Este şansa ei de a-şi găsi sufletul pereche, de a găsi linişte, pasiune, tandreţe, iubire, afecţiune.

Catherine Corsini merge însă mai departe. Pune problema din alt unghi, cît de departe eşti dispus să mergi pentru a fi alături de persoana iubită ? Cu ce sacrificii ? Cît de puternic eşti pentru a trece peste răutăţile celor din jurul tău, cît de dispus eşti să sacrifici în numele noii iubiri, copiii ? Sînt multe, foarte multe întrebări, tot atîtea porţi deschise unei dezbateri cu argumente pro sau/şi contra, dezbatere la care sîbnteţi invitaţi să luaţi parte vizionîdn filmul.

Distribuţia la Partir reţine doar cîteva nume, Kristin Scott Thomas, Sergi Lopez, Philippe Laudenbach, Yvan Attal, Bernard Blancan, convingători în demersul lor actoricesc.

Se cuvin cîteva cuvinte şi despre Catherine Corsini şi multiplele ei ipostaze artistice, actriţă, scenaristă, scriitoare, regizor. Aceasta din urmă înseamnă “La mesange” (debut în 1982), “Ballades”, “Nuit de Chine”, “Poker”, “Mariees mais pas trop !”,… O recomandă o singură peliculă, La repetition (2001), pentru care Catherine Corsini a fost nominalizată la Palme d’Or, Cannes (2001). Nici Partir nu rupe gura tîrgului, cu toate scenele de sex, îndrăzneţe, care pot interesa, pînă la un punct desigur (Arta)

 

În lumea roboţilor … boxeri !

Real Steel/Pumni de oţel (Statele Unite, 2011) a avut un buget impresionant, 80 de milioane de dolari. În plus, are la bază o poveste destul de bună şi credibilă pentru amatorii de SF, pentru iubitorii efectelor speciale (vizuale şi auditive), pentru iubitorii boxului şi ai tehnologiilor avansate. În cazul peliculei lui Shawn Levy, sîntem în lumea roboţilor boxeri, a luptelor pentru a fi cel mai bun între cei buni. Este dacă vreţi, proiecţia tehnologică a filmelor din seria Rocky (şase filme în final !), iată de ce anticipez un reloaded, la urma urmei, povestea merge mai departe, trebuie să cunoască şi să aibă alte dezvoltări ulterioare.

Regizorul canadian Shawn Levy (n. 1968) şi-a făcut debutul în lungmetraj cu filmul Cu duzina e mai ieftin ! (2003), cu Steve Martin în rolul principal. Nu s-a făcut remarcat chiar dacă între realizări figurează The Pinck Panther (2006; cu Steve Martin, Clive Owen, Jean Reno, Kevin Kline, Jason Statham) sau O noapte la muzeu (1 în 2007, 2 în 2009). A avut parte de actori buni, a eşuat din mai multe motive, soluţiile regizorale nefiind cele mai inspirate. La fel se întîmplă şi cu Pumni de oţel, peliculă care poate interesa, doar pentru efectele speciale, scenele de K1. Relaţia om – maşină, altfel generoasă, nu este suficient exploatată, deşi aceasta ar fi putut fi cheia succesului de casă. Nu este, trebuie să vedem Pumni de oţel doar ca un produs comercial, nimic mai mult (cinematograf “Florin Piersic”).

 

Demostene ŞOFRON

Articole din aceeasi categorie

    Nu exista articole asemanatoare