Extinderea europeană – “un proiect bun, gestionat prost”

La Libre Belgique

(articol de Pascale Joannin, directoarea generală a Fundaţiei Robert Schuman)

În contextul actual, o extindere a UE este încă vandabilă politic opiniei publice? Care este finalitatea ei? Ideea extinderii are din ce în ce mai multe dificultăţi în a se face înţeleasă de cetăţeni. Cu toate acestea, este vorba de un frumos obiectiv de a reunifica Europa, după ruptura provocată de Al Doilea Război Mondial.

Însă, marele “boom” al fazei de extindere survenit în perioada 2004-2007 (aderarea la UE a 8 ţări din fostul bloc comunist, precum şi a Maltei şi Ciprului) a fost prost înţeles de cetăţeni. Acest lucru a indus o adevărată pierdere a reperelor, deoarece anumite ţări mai pun încă probleme.

România şi Bulgaria par să nu fi fost pregătite să se integreze în UE. Probleme au apărut în tot ceea ce vizează, între altele, statul de drept, iar acest lucru i-a făcut să “palpite” pe cei mai entuziaşti dintre europeni. Nu cumva este pusă în cauză însăşi credibilitatea procesului de aderare?

Problema constă în aceea că acesta este un proiect frumos, dar care este prost gestionat şi prost vîndut de către responsabilii europeni. Atunci cînd intri în “club”, există într-adevăr cîteva reguli care trebuie respectate. De acum încolo este nevoie de mai multă precauţie. Aceasta nu înseamnă, însă, să fii chiţibuşar şi să cauţi “diavolul în detalii”, ci doar să dai dovadă de rigoare.

Poate că şi criza economică a amplificat impresia că s-a mers prea repede cu extinderea, chiar dacă respectiva criză nu a fost provocată de aceste ultime ţări aderate. De curînd în negocierile pentru aderare nu se începe de la capitolele uşoare, ci cu dosarele cele mai sensibile, cum ar fi probleme legate de statul de drept, lupta împotriva corupţiei etc. Ceea ce scîrţîie azi în România şi Bulgaria este impus acum altor ţări candidate, în special Muntenegrului. De asemenea, în cazul Croaţiei, care nu respecta regulile privind mandatul european de extrădare, Comisia Europeană a dat rapid dovadă de autoritate, pentru a corecta ceea ce trebuia corectat.

Un lucru este cert: extinderea trebuie continuată. Actualii candidaţi sînt în majoritate ţări din Balcani. Aceasta este o regiune dificilă, unde amintirile despre război sînt încă vii. Este un obiectiv foarte important, cel de a dori pacificarea regiunii, pentru ca aceasta să nu devină un teren pentru noi conflicte.

Apoi, este suficient să te uiţi pe hartă pentru a vedea că această regiune este într-adevăr în Europa. Aceste ţări sînt europene din punct de vedere geografic, cultural şi istoric.

Sînt aceste ţări “ultimul val”? Care sînt limitele acestei extinderi? Dacă Turcia nu se regăseşte pe lista candidaţilor la aderare, în mod sigur despre ea nu se va vorbi mai puţin. În mod sigur, această ţară focalizează atenţia: în timp ce ţările din Balcani invitate să adere la UE sînt, din punct de vedere global, ţări “mici”, problema Turciei este în mod evident diferită.

Aceasta este o problemă veche, care probabil nu se doreşte a fi reglementată. Ea “poluează” dezbaterile, deoarece se vede foarte bine cît de divizate sînt cele două tabere: cei care consideră că aderarea Turciei va întări UE şi cei care consideră că Turcia nu este o ţară europeană.

Pentru Balcani, problema este reglată: consiliile prezidenţiale şi guvernamentale succesive au recunoscut că aceste ţări au vocaţia să adere la UE. Însă, în ceea ce priveşte Turcia, Pascale Joannin este de părere că opinia publică nu este încă pregătită pentru o aderare a acestei ţări şi nici Turcia nu este pregătită de aderare. Astfel, responsabilitatea este împărţită. Astfel, Turcia este o ţară cu care trebuie menţinute bune relaţii, însă fără ca ea să devină membră a “clubului”.

Dincolo de aceasta, problema rămîne deschisă. Lucrurile pot să se îndrepte spre parteneriate cu Ucraina, Belarus, dar şi cu Rusia. Acorduri care ar permite relaţii de bună vecinătate, pentru a ridica din nou o cortină de fier acolo unde aceasta a fost distrusă în urmă cu nişte ani.