Două demisii

ILIE CĂLIAN

Două demisii au fost comentate copios săptămîna trecută de către public şi presa clujeană: demisia fostului primar Sorin Apostu (după ce fusese arestat în noiembrie 2011, pentru presupuse fapte de corupţie) şi demisia preşedintelui Germaniei, acuzat de presă pentru fapte oarecum similare.

În primul caz, dincolo de vinovăţia sau nevinovăţia fostului primar, este de observat că, într-o scrisoare adresată clujenilor, acesta afirmă: „Mă despart de Dumneavoastră cu inima împăcată că am făcut tot ce am putut” etc. şi „Voi aştepta ca justiţia să îşi urmeze cursul şi să îmi pot dovedi nevinovăţia”. Evident, fostul primar nu are nicio îndoială asupra activităţii sale ca primar – că despre vinovăţie nu ne putem pronunţa înaintea justiţiei. Repet: Sorin Apostu nu este bîntuit – cel puţin în această scrisoare, pe care trebuie să o presupunem sinceră – de vreo îndoială cu privire la ceea ce a făcut şi ar fi putut face mai bine ca primar.

În al doilea caz, lucrurile sînt mai surprinzătoare pentru noi, românii, obişnuiţi cu alt fel de comportamente. Preşedintele german a fost acuzat de presă că, pe vremea cînd ocupa altă funcţie publică, ar fi împrumutat bani de la soţia unui om de afaceri. Ei, şi?! – veţi întreba. Numeroşi oameni politici români îşi acoperă ciubucurile justificînd banii ca împrumuturi de la persoane din mediul de afaceri. La nemţi nu „ţine” o astfel de justificare: ca persoană publică, nu te împrumuţi de la persoane private, întrucît s-ar putea ca, ulterior, să fii obligat să-i faci anumite favoruri. Aşadar, un astfel de împrumut atrage atenţia asupra unei posibile cauze de corupţie. Încă ceva:
preşedintele german insistase pe lîngă un ziar să nu publice acele informaţii – suficient pentru a fi acuzat că încearcă să obstrucţioneze presa, libertatea cuvîntului.

Da – veţi spune – dar au fost acestea dovedite?! Nici vorbă. Abia zilele trecute procuratura germană s-a sesizat şi a cerut Bundestagului (Parlamentului) să-i ridice imunitatea preşedintelui, pentru a se putea începe cercetarea cazului. Dar prezumţia de nevinovăţie?! – veţi întreba. Ei bine, preşedintele german se consideră şi el – probabil sincer – nevinovat. Doar că, dincolo de prezumţia de nevinovăţie, în politică funcţionează alt principiu: credibilitatea. Cînd un om politic, dintr-un motiv oarecare, îşi pierde credibilitatea, el îşi dă demisia – de onoare, pentru că şi politicienii trebuie să aibă onoare. (De fapt, să precizăm că mult invocata prezumţie de nevinovăţie nu înseamnă certitudinea nevinovăţiei, ci doar amînarea unei afirmaţii categorice pînă la coroborarea tuturor probelor pro sau contra.)

Cum spuneam, problema fundamentală pentru un politician este credibilitatea. Preşedintele german este ales de Bundestag, ca în orice republică parlamentară. Imaginaţi-vă că procurorii noştri, d-na Kövesi şi d-l Morar, s-ar duce la preşedinţii de Camere, Vasile Blaga şi Roberta Anastase, să le ceară să-i ridice imunitatea lui Traian Băsescu, pentru a putea fi urmărit în Justiţie. Vă apucă rîsul, nu-i aşa? Constituţia Germaniei permite asta. Preşedintele este ales de parlamentari, ca fiind cei mai în măsură să cunoască posibilii candidaţi la un post cu un caracter mult mai puţin „executiv” decît al preşedintelui României, aşadar cu un mai mic grad de periculozitate publică, dacă respectivul ar lua-o pe arătură. Iar acesta, după cum s-a văzut, nu aşteaptă să i se dovedească nevinovăţia – ci demisionează deîndată ce şi-a pierdut (ori i s-a diminuat) credibilitatea. Vă amintiţi cum preşedintele Băsescu declara că, dacă Parlamentul îl suspendă, el, „în cinci minute”, îşi dă demisia?

Oare cît timp va mai trebui să treacă, la noi, pînă cînd electoratul, în primul rînd, să înţeleagă că, mai presus de prezumţia de vinovăţie sau nevinovăţie, este credibilitatea, încrederea? Cînd se va întîmpla ca un personaj politic sau un guvern să-şi dea demisia atunci cînd sondajele de opinie vor arăta că le-a scăzut alarmant credibilitatea – nu numărul voturilor din Parlament?…