DESPRE FORMAREA CARACTERULUI MORAL

Pentru a clarifica câteva aliniamente sigure, în defavoarea consideraţiilor eterogene, care s-au înmulţit îngrijorător în ultima vreme, e necesar să precizăm punctele de sprijin pe care se întemeiază demersul nostru filosofic, care nu se rezumă la a fi doar o privire generală asupra domeniului moralităţii şi a tipurilor de morală. Curios este faptul că de morală se vorbeşte până în epoca modernă, ulterior, treptat i se substituie cel de etică. Cum se explică această mutaţie? La sfârşitul secolului al XIX-lea şi debutul secolului XX o serie de ştiinţe socio-umane, sau ştiinţe ale vieţii aflate în proximitatea moralei au ajuns la o serie de descoperiri exemplare: antropologia, psihanaliza, axiologia lingvistica etc.

    Dacă morala până în epoca modernă se baza pe modele: morala antică (înţeleptul); morala creştină (sfântul); morala modernă (cetăţeanul), epoca modernităţii caută şi propune metode: fenomenologia (intuiţia) şi eul transcedental; psihanaliza (terapia şi hipnoza); lingvistica (semioza) etc. Această metamorfoză este reală şi neocolit. Să privim deopotrivă retro şi prospectiv. Fiinţa umană este o alcătuire triontică (corp, suflet, spirit) pe care nu o poate nega nimeni. Prin corp ne înrădăcinăm în existenţa propriu-zisă, în cuprinsul căruia căutăm adăpost şi hrană, condiţii necesare sistemului neuro-biologic pentru dobândirea stabilităţii şi conservării. Prin suflet, energia vitală e convertită în elan afectiv, care pe lângă pulsiunile generate din exterior vin cu o serie de impulsuri care face ca fiinţa umană din subiect pasiv să devină unul activ.

    Termenul de spirit de la Descartes încoace a constituit ”nodul gordian” al terminologiei filosofice. Am specificat anterior că nu ne putem dispensa de întoarcerea gândirii asupra ei însăşi, într-un cuvânt de reflecţie. La fel nu ne putem dispensa de limba care circumscrie vehicularea propoziţiilor, adică ceea ce e indispensabil pentru a înţelege ce spunem. A venit vremea să avansăm mai mult în această incintă a spiritului. Operăm în principal cu două tipuri de judecăţi: analitică şi sintetică. Judecata este analitică atunci când predicatul este conţinut implicit în conceptul exprimat de subiect, pe când judecata sintetică atribuie subiectului un atribut nou datorat datelor experienţei.

    Ideile nu sunt imagini în oglinda lucrurilor, ci rezultatul unui proces de abstractizare, ce nu redau esenţa individuală a lucrurilor, ci esenţa nominală: ceea ce este în sine, adică un rezumat, o reelaborare a lucrului semnificat. E greu de conceput un univers în care fiinţele umane comunică fără limbaj verbal. Teoria semnificării şi comunicării au ca obiect primar limbajul verbal, în timp ce toate celelalte limbaje nu sunt decât exprimări imperfecte şi periferice. Putem preciza fără nici un dubiu că numai limbajul verbal poate îndeplini sarcinile unei integrale exprimabilităţi. Căci, după cum relevă Umberto Eco, capacitatea sa de exprimare a limbajului verbal se datorează marii sale flexibilităţi articulatorii şi combinatorii.1  Întoarcerea la om a filosofiei, la descifrarea căilor proprii a afirmării sale adevărate şi autentice, contrar versiunilor reducţioniste de ordin scientist sau ideologic constituie o necesitate de prim ordin a zilelor noastre. Acum când pentru prima oară omul e deschis înspre o tratare globală, iar dorinţa de comunicare cu ceilalţi e fisurată prin tot felul de tehnologii sofisticate, căutarea şi regăsirea de sine a omului ca şi a moralei care impulsionează trezirea la rostul nostru reprezintă un comandament stringent. Subiectul uman ca factor activ în teoria şi practica comunicării poate fi tratat ca prezenţă empirică, concretă sau ca «entitate transcendentală».

    Spre deosebire de fenomenologie care pleacă de la intuiţie şi eul transcedental, semiotica pleacă de la practica concretă a «semiozei», adică de la subiectul profund luat în totalitatea manifestărilor sale prin care indivizii empirici comunică, iar procesul de comunicare devine posibil datorită sistemelor de semnificare. Semioza are un dublu aspect (sistematic şi procesual). ”Ce anume se află înăuntru, înainte sau după, dincolo sau dincoace de acest subiect este desigur o problemă extrem de importantă. Dar soluţia acestei probleme se află dincolo de pragul semiotic.”2

    Am încercat să trecem peste câteva praguri, pentru a putea vorbi despre formarea caracterului moral. Această problemă e în fond ceea ce uneşte într-un tot unitar (ethosul, moralitatea, morala şi finalmente, etica). Pragul axiologic se leagă de judecata etică care în conţinutul său intricaţia dintre cunoaştere şi apreciere. Judecata etică este o întrepătrundere între ceea ce ştim datorită experienţei de viaţă (învăţătură) şi direcţia valorică pe are o alegem. Ea necesită o acoladă, o punte între ceea ce este şi ceea ce trebuie să fie. Pe lângă cunoaşterea empirică, aici putem interveni prin intuiţie şi/sau inspiraţie.

    Caracterul permite să arătăm unitatea virtuţilor în crezul unei personalităţi umane şi să înglobăm într-o formă unică determinantele acţiunii (voinţă şi conştiinţă), care ne relevă deopotrivă natura (temperamentul), dar de asemenea experienţa şi educaţia. Pentru a înţelege caracterul trebuie să depăşim opoziţia dintre natură şi efortul personal. Kant, Schopenhauer şi Sartre au legat importanţa termenului de caracter de problema de a şti dacă el exercită o formă de determinare asupra acţiunilor subiectului sau dacă subiectul este în mod parţial sau total responsabil.

    Dacă fiinţa umană îşi formează caracterul înseamnă că libertatea de voinţă este resortul esenţial şi autonomia permite, legitimează caracterul. El exprimă individualitatea unui om, originalitatea proprie fiecăruia dintre noi, el cuprinde marca sau însemnele calitative ale fiinţei umane. Cea mai mare parte a efortului educativ se întemeiază pe certitudinea unei ameliorări posibile. Rolul esenţial pe care ar trebui să-l joace literatura pentru filosofia morală ţine de puterea exemplarităţii şi a instrucţiei concrete.

    Ansamblul trăsăturilor ce definesc un caracter prezintă un anumit grad de libertate, ce dă naştere la anumite tipuri de acţiuni, de decizie şi deliberări. Elementele intelectuale (convingeri şi evaluări), motivaţionale (orientarea de voinţă şi dorinţi), afective (emoţii şi sentimente), contribuie la formarea acestor trăsături caracteristice, trăsături compatibile între ele pentru a forma o integrare fără de care nu se poate vorbi de caracter. El reprezintă o unitate de alcătuire, care nu e nici arbitrară nici tranzitorie, statut pornind de la o trăsătură dominantă fie pozitivă, fie negativă, cu implicaţii morale nemijlocite. El se deosebeşte de obişnuinţă şi cutumă.

    Aristotel distinge trei stări ale caracterului: starea optimă de înflorire prin cunoaştere de sine şi controlul pasiunilor; starea unui echilibru moderat, urmarea liniei juste de mijloc fără a ceda mediocrităţii; în fine, starea viciată care circumscrie cedarea exceselor unui viciu sau cedarea în faţa lipsurilor sau dezavantajelor. Aristotel distinge între virtuţile morale (noetice) şi cele intelectuale (dianoetice) înţelepciune, prudenţă etc. Un caracter poate fi o formă unică care conţine o pluralitate non conflictuală a virtuţilor.

    Caracterul exprimă un anumit destin individual, el este obiectul unei alegeri, locul unei veritabile responsabilităţi, care sprijină ideea unei posibile modificări sau ameliorări a însemnelor calitative. Pentru Kant ideea caracterului justifică libertatea şi responsabilitatea. Pentru Adler caracterul înseamnă alegerea liniei de viaţă, calea accesibilă în cursul unei terapii, pentru a ieşi şi depăşi complexul de inferioritate. Pentru Sartre, caracterul determină proiectul, ne dă sensul ultim al fiinţei noastre în lume. Am putea concluziona că această prestanţă a caracterului este semnul distinctiv al fiecărei fiinţe rezonabile.

    Nu putem nega posibilitatea de alegere şi formarea caracterului ca fiind împlinirea cea mai semnificativă pe câmpul sau teritoriul moralităţii. Grandoarea vieţii morale, după Kant, provine din faptul că acţionez conform imperativului categoric şi regulilor care decurg din el. Sartre susţine că omul este în principal originalitatea proiectului său. Alain, profesorul de filosofie din liceu al lui Andrei Morue consideră caracterul ca un fel de jurământ, ca o consecvenţă cu sine şi faţă de ceilalţi. Caracterul nu e dat, ci ales, construit şi inventat. Conduita noastră relevă un sens al fiinţării noastre în lume şi faţă de lume, iar caracterul este un relief valoric al personalităţii noastre exemplare. Omul este o totalitate şi nu o colecţie. Alegerea liberă a caracterului este pentru Sartre o alegere conştientă, chiar dacă ea nu este cunoscută. Viitorul ne oferă posibilitatea de a ne modifica viziunea noastră asupra trecutului. Sartre refuză caracterul atemporal al caracterului kantian dar el nu găseşte o poziţie mai profundă şi adâncă decât consideraţiile filosofice ale lui Kant. Dacă omul este condamnat la libertate, cum zice Sartre, atunci cum ne mai putem face? Sartre intră în contradicţie cu el însuşi: pe de o parte omul ca existent al originalităţii proiectului propriu, pe de altă parte el nu poate fi condamnat la libertate de vreme ce alegerea lui este socotită de Sartre contingentă şi nu necesară.

    Caracterul unei persoane nu este decât proiectul liber ales în cunoştinţă de cauză. Alegerea caracterului ne îngăduie să susţinem afirmarea responsabilităţii şi originalităţii fiinţei umane. Trăsăturile de caracter, în secolul XX sunt definite ca dispoziţii fundamentale provenite în mod congenital ca substructură somato-psihologică a persoanei. René Le Senne a definit caracterul «scheletul mental al omului». Termenii de caracter şi personalitate au rămas importanţi în psihosociologia contemporană. Personalitatea circumscrie cunoaşterea şi orientarea de sine, raportul cu celălalt traversând dorinţa recunoaşterii şi capacitatea de a se concepe pe sine ca realizat. Trăsăturile de caracter sunt sensibile la situaţii. Ca atare, concepţiile deontologice de provenienţă kantiană sunt criticate deoarece concep moralitatea unei acţiuni prin conformitate la legea morală. Sunt, de asemenea, criticate concepţiile utilitariste deoarece consideră moralitatea în funcţie de consecinţele acţiunilor noastre.

    Conform adepţilor eticii caracterului este mai potrivită bogăţia şi complexitatea experienţei de a explica moralitatea unui act nu prin conformitate la legea morală şi calitatea consecinţelor, ci prin faptul că ea este expresia tipică a unei trăsături de caracter. În această perspectivă, caracterul devine obiectul prim al evaluării morale.

    Aceasta a condus, în cuprinsul teoriei virtuţilor, la o reformulare conceptuală şi o rectificare normativă a filosofiei morale evidenţiate în lucrările lui Philippa Foot şi Alasdair MacIntyre. Principalele aspecte ale reîntoarcerii filosofiei morale la caracterul moral sunt următoarele: o filosofie morală a caracterului încearcă să se desprindă de precepte şi reguli: reîntoarcerea la termenul de caracter este asociată cu o critică a raţionalităţii morale; termenul de caracter implică aspectele «alese» ale moralităţii morale; etica caracterului este centrată asupra dispoziţiilor subiectului; etica caracterului stipulează sau impulsionează aceste dispoziţii ce se află în raport cu acţiunile corespunzătoare lor.

    ”În română sine a devenit un substantiv în sinea mea.”3  Această transformare revendică modul cum înţelegem fiinţa umană a cărui psihism uman nu poate fi redus la un subsol pidosnic al decăderii şi degradării acesteia, cum ne lasă să înţelegem câteodată psihanaliza. Revenirea în prim plan a caracterului moral nu este deloc întâmplătoare ci ea denotă programul de îmbunătăţire şi perfecţionare care implică resurse nebănuite atât în plan educativ cât şi în cel al valorificării valenţelor morale ale culturii româneşti,

    Prof. Univ. Emerit

Dr. Teodor Vidam

     1 Umberto Eco, Tratat de semiotică generală, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică Bucureşti, 1982, pag. 228

     2 Ibidem, pag. 384

    M. Sala, De la latină la română, Ed. Universul enciclopedic, Bucureşti, 1998, pag. 121