Decoraţie interioară

Fără glumă, asta trebuie să ne anime – redescoperirea dorinţei pentru Decoraţia interioară – adică pentru Onoare.

Orice vîrstă ar avea omul, orice pregătire, orice meserie, orice sex, orice religie, orice etnie, orice convingere politică, asta trebuie să-l anime – Onoarea. Ea este cea care umanizează cu adevărat, este „bunul cel mai de preţ”, vorba lui Aristotel, pe care l-am uitat pe-un raft de bibliotecă. În străinătate fiind, am fost invitată la nişte prieteni germani, ei avertizîndu-mă că va fi un dineu cosmopolit: polonezi, indieni, italieni, nemţi, desigur, şi noi, românii. Cînd să încep conversaţia în germana mea căznită, se aşează o doamnă lîngă mine şi-mi zice ceva în dialectul ei, din care nu am înţeles mare lucru, aşa că întreb: „Sînteţi poloneză?”. Iar ea îmi răspunde plină de mîndrie, deloc ascunsă: „Ich bin Deutsch!”, de parcă ar fi zis „sînt contesa X!”. Surîsul mi-a dispărut imediat, căci m-am gîndit: cîţi s-ar fi mîndrit în felul acesta că sînt români?

Astăzi patriotismul e un cuvînt ce nici măcar nu se mai foloseşte, tinerii habar n-au de Istoria noastră şi nici nu vor să aibă, iar a fi român e sinonim pentru mulţi cu „perdant”, iar în străinătate cu „hoţ”, ce ruşine!

A fi român este o onoare! Asta trebuie învăţată tînăra generaţie şi-apoi imediat să se preocupe învăţămîntul, politicul, politica, familia, biserica – toţi! – de ce trebuie făcut şi cum, ca să aibă acoperire această onoare. Dar ăsta este începutul, ăsta trebuie să fie demarajul oricărui demers educaţional.

Or, tocmai educaţia-i în găleată. După revoluţie, cînd mi-am auzit tinerii confraţi deveniţi de azi pe mîine jurnalişti, scriind prin ziare şi debitînd: „Jos cultura!”, „Noi nu sîntem normali!”, „Media doar informează, nu educă!” şi alte gogomănii periculoase, m-am înfiorat.

Astăzi vedem efectul acelor peste 20 de ani de presă axată pe ratingul senzaţionalului cu orice preţ, pe non valoare, pe noneducaţie şi pe incompetenţă.

Onoarea se sădeşte în caracterul unui om, care se şlefuieşte în timp ca diamantul. Nimeni nu se naşte cu un set de valori morale, deşi mai nou Neurologia de ultimă oră spune că aşa e alcătuirea creierului uman, conformă unor legi morale, unor cerinţe care, nerespectate, (fiind corelate cu soma, cu trupul adică), produc dezechilibre majore, adică boală. Deci, boala izvorăşte din ură şi tot ce se desprinde din ea: invidia, ranchiuna, răzbunarea. Ura blochează sistemul imunitar şi inactivează celulele killer, cele care au rostul de a distruge microbii, bacteriile, viruşii şi celulele canceroase, ce ne tranzitează tot timpul. Şi alte specialităţi medicale (mai ales Oncologia) confirmă, azi, acest lucru. Deci, iubiţi-vă! A zis şi Iisus, vă reamintiţi? Şi tot El a mai spus: „vor trece o mie de ani şi încă o mie, şi abia atunci spusele mele vor fi înţelese!”. A venit vremea. Acum, prin Fizica cuantică, prin Neurologie, prin Psihocibernetică şi prin Psihologia transpersonală aflăm şi de ce. Or, asta înseamnă a avea onoare: a respecta codul de valori morale fundamentale. Este, în fond, respectul pentru tine însuţi, pentru frumuseţea vieţii, pentru Adevăr – Bine – Frumos. De fapt, onoarea este principiul Moralei. Iar morala ar trebui să fie cheia de boltă a Politicii, căci ei, politicienii, ar trebui să fie primii care să respecte acest cod de valori esenţiale.

Voltaire, aşadar, nu greşea deloc cînd considera Onoarea temelia societăţii. Dar şi a fiecărei fiinţe, care se poate ridica la rangul de om doar avînd demnitate şi pe pieptul căruia să fie această Decoraţie interioară.

Stela-Maria Ivaneş