Contextul politic, diplomatic şi militar al Dictatului de la Viena din 30 august 1940

Prof. univ. dr. Ioan BOJAN

Odată cu desăvîrşirea unităţii naţionale în 1918, România a fost preocupată să-şi apere suveranitatea naţională şi integritatea teritorială. S-a considerat că unul din cele mai eficiente mijloace era constituirea unui sistem de alianţe care să funcţioneze de îndată ce vreunul din vecinii revizionişti – Ungaria, Uniunea Sovietică şi Bulgaria –, urmărind modificarea tratatelor de pace încheiate după primul Război Mondial, în anii 1919-1920, pe această cale, a graniţelor, ar încerca să modifice status-qou-ul.

Acţionînd în acest sens, România, în întreaga perioadă interbelică, a menţinut o politică de alianţă şi prietenie, în primul rînd, cu cele două mari puteri europene, Anglia şi Franţa, cu Mica Înţelegere (Iugoslavia şi Cehoslovacia), cu statele din Înţelegerea Balcanică (Iugoslavia, Grecia şi Turcia), cu Polonia.
Primii ani ai celui de-al patrulea deceniu al secolului trecut au înregistrat fenomene care aveau să provoace grave perturbări în viaţa politică mondială, mai cu seamă în cea europeană. Instaurarea dictaturii hitleriste în Germania la 30 ianuarie 1933 a constituit un act politic cu consecinţe dintre cele mai grave pentru ansamblul relaţiilor internaţionale. Politica dusă în comun de Germania şi Italia, la care a aderat şi Ungaria, a condus, în final, la destabilizarea păcii în Europa, la subminarea tratatelor de pace de la Versailles.

Lumea diplomatică îşi dă seama că Hitler a acaparat toată puterea în Germania, că acesta şi-a schimbat politica externă, obiectivul principal al acesteia fiind înlocuirea ordinii mondiale stabilite la sfîrşitul primului Război Mondial de către Aliaţi, prin prevederile Tratatului de la Versailles, cu o „Nouă Ordine”, reflectînd principiile naţional-socialismului.
Făurind o armată din cele mai puternice şi moderne din lume, Germania hitleristă a încălcat obligaţiile prevăzute în diferite tratate internaţionale încheiate la sfîrşitul primului Război Mondial. Printre altele, a iniţiat un masiv program de reînarmare şi remilitarizare a Regiunii Rinului – mişcări agresive încurajate indirect de eşecul democraţiilor occidentale şi ale Ligii Naţiunilor de a li se opune eficient.

În acest context internaţional, va avea loc o încercare de apropiere a Germaniei faţă de România, în toamna anului 1936 şi primăvara anului 1937. Astfel, în cadrul unei întrevederi între Göring, una dintre căpeteniile regimului nazist, şi ministrul României în Germania, Petrescu Comnen, în numele lui Adolf Hitler, demnitarul german a propus României să „nu se angajeze într-o combinaţie împotriva Germaniei şi să se oblige la o neutralitate sinceră şi riguroasă, oferind în schimb recunoaşterea şi garantarea frontierelor României împotriva Ungariei şi Bulgariei, iar la cererea României, chiar şi împotriva Uniunii Sovietice”. În continuare, Göring arată „că Germania nu doreşte nicio alianţă cu România, dimpotrivă, neutralitatea acesteia ne-ar fi mai de folos. În schimbul acestei neutralităţi, Germania va spune tuturor vecinilor României: Nu aveţi dreptul de a vă atinge de pămîntul românesc. Vom spune Budapestei, ca şi la Sofia, că orice tentativă împotriva României ar fi urmată de apariţia avioanelor noastre deasupra Budapestei şi Sofiei. Nu mai încape îndoială, de asemenea, că orice tentativă din partea sovietelor de a trece graniţa Dvs. ar găsi, la cererea Dvs., în spatele armatelor româneşti, legiunile noastre”. În finalul întrevederii, Göring avertizează că, „dacă refuzaţi această propunere, Germania va căuta prietenie în altă parte şi să nu vă miraţi dacă vom întări legăturile noastre cu Ungaria şi Bulgaria”1 .

Refuzînd oferta Germaniei, regele Carol al II-lea şi guvernul de la Bucureşti, îi comunică lui Hitler că România rămîne fidelă alianţelor încheiate cu Franţa şi Marea Britanie. Privind din perspectivă istorică, este inexplicabil ataşamentul necondiţionat al României faţă de Franţa, de care ne legau numai relaţii politice, fără nicio conotaţie economică şi nişte garanţii de securitate nule. Cum a putut România renunţa la garanţiile graniţelor oferite de Germania şi la fluxul de capital care ar fi asigurat progresul economic şi ar fi dus în mod nemijlocit la creşterea capacităţii de apărare a ţării? Investiţiile economice ale Germaniei şi resursele petroliere ale României ne-ar fi garantat o protecţie necondiţionată faţă de orice agresiune externă. Mai tîrziu, Carol al II-lea şi Camarila şi-au dat seama că au greşit fundamental sfidîndu-l pe Hitler şi au încercat o apropiere de Germania, o nouă orientare a politicii externe a României, dar era prea tîrziu, zarurile fuseseră aruncate.

Între timp, Germania hitleristă continuă expansiunea mai întîi spre Europa Centrală şi de Est. În martie 1938, Germania anexează Austria (Anschluss). În urma acordului de la München din 29 septembrie 1938, Germania ocupă regiunea sudetă a Cehoslovaciei, iar în martie 1939 a ocupat întreaga Cehoslovacie.
Ungaria fascisto-horthystă de după primul Război Mondial a fost aliatul natural al celui de-al Treilea Reich. Pentru a rectifica ceea ce era considerat ca „nedreptăţile” de la Trianon, la jumătatea anilor ’30, Ungaria decide să-şi urmeze obiectivele revizioniste alături de Germania şi Italia fascistă, prima ţintă fiind Mica Antantă, ai cărei membri – Cehoslovacia, România şi Iugoslavia – au fost beneficiarii majori ai dezintegrării „Ungariei Mari”.

După ruşinosul complot de la München din 1938, Ungaria, cu ajutorul celor două mari puteri, Germania şi Italia, a reuşit să facă primele breşe în sistemul de la Versailles-Trianon. În temeiul aşa-numitului prim arbitraj de la Viena din 2 noiembrie 1938, negociat de Ribbentrop şi Ciano, miniştrii de externe ai Germaniei şi Italiei, Ungaria obţine de la Cehoslovacia Provincia de Sus (Felvidek) – o fîşie de pămînt din sudul Slovaciei – şi vestul Ruteniei Carpatice. După dezmembrarea Cehoslovaciei, în martie 1939, Ungaria a terminat ocuparea întregului teritoriu al Ucrainei Subcarpatice. Ambiţiile revizioniste ale Ungariei horthyste nu se opresc aici. Ea dorea să obţină şi celelalte teritorii care aparţinuseră „Ungariei Mari” şi pe care le pierduse prin Tratatul de la Trianon, în special Transilvania.
În aceste momente tragice pentru Cehoslovacia, România a avut o atitudine corectă, respingînd propunerile guvernului polonez de a participa alături de Ungaria la împărţirea Cehoslovaciei.
În acelaşi timp, guvernul român nu dă curs cererilor monseniorului Augustin Voloşin, conducătorul Ucrainei Subcarpatice şi al românilor din Apşa, care cerea Bucureştiului intrarea trupelor române în acest teritoriu şi alipirea lui la România.

Declanşarea crizei cehoslovace a dus la creşterea tensiunilor politice în toată Europa, inclusiv la Bucureşti. Guvernul României, într-o atmosferă de teamă generată de întrebarea dacă după Cehoslovacia nu urmează România, a trecut în aprilie 1939 la mobilizarea parţială a rezerviştilor şi concentrarea de unităţi militare în Transilvania. Marele Stat Major Român a constituit Grupul de Armate „Mureş”, cu misiunea de a conduce operaţiunile militare pe frontul de Vest. Acest organism era format din Armata 1, cu cartierul general la Cluj, şi din Armata a 4-a, cu cartierul general la Deva.
La 11 septembrie 1939, după atacarea Poloniei de către trupele germane, România se afla în faţa pericolului unei invazii germano-ungare. Marele Stat Major Român a stabilit ca misiune de luptă pentru Unităţile Frontului: interzicerea pătrunderii inamicului într-o fîşie limitată la dreapta de oraşul Vatra Dornei, iar la stînga de frontiera cu Ungaria. Tot atunci, s-a hotărît să se dirijeze unităţile Corpurilor 1, 6 şi 7, Corpul de Cavalerie şi Brigăzile 1, 2, 3 şi 4 Mixte spre frontiera cu Ungaria.
Pentru Frontul de Vest şi Nord – graniţa cu Ungaria – au fost destinate peste 70% din unităţile formate la mobilizarea generală din 15 iunie 1940, cînd au fost concentraţi 16.611 ofiţeri, 26.153 subofiţeri şi peste 1 milion de soldaţi.

Concomitent cu măsurile menite să ducă la întărirea capacităţii de apărare a ţării, Marele Stat Major Român s-a preocupat de realizarea unui sistem de fortificaţii pe graniţa de vest. Această graniţă, cu o lungime de 428 km, numai şes, presupunea nevoia unei apărări fortificate. Sectorul fortificat urma să se întindă pe toată frontiera cu Ungaria, realizîndu-se cazemate de beton, un şanţ antitanc de 40 km lungime şi alte obstacole.
Rolul lor era de a închide porţiunile uşor accesibile din Poarta Someşului, Poarta Mureşului şi Văile Crişurilor.
Din anul 1934, de cînd au încheiat lucrările, şi pînă la 18 august 1940, pe întreaga linie de fortificaţii „Carol al II-lea” s-au construit 316 cazemate, din 512 planificate, şanţul antitanc şi alte amplasamente geniste pentru infanterie şi artilerie.

În acest context internaţional s-a încheiat Tratatul de neagresiune sovieto-german din 23 august 1939 (Pactul Ribbentrop-Molotov), însoţit de un protocol adiţional secret, privind delimitarea sferelor de influenţă în estul Europei, de la marea Baltică la Marea Neagră. Obţinînd din partea Moscovei angajamentul de a nu interveni în conflictul pe care Germania se pregătea să-l declanşeze în Europa, Hitler va oferi în schimb o parte din Finlanda şi Polonia răsăriteană, ţările baltice – Letonia, Lituania, Estonia – şi Basarabia, care în anii 1939-1940 vor fi încorporate în cadrul URSS-ului.
La cîteva zile, punînd în aplicare articolele protocolului secret al pactului Ribbentrop-Molotov, a fost declanşat cel de-al doilea Război Mondial prin invadarea Poloniei, la început de trupele germane – 1 septembrie 1939 – şi apoi de cele sovietice, la 17 septembrie 1939. Deşi în ajutorul Poloniei vin Anglia şi Franţa, care la 3 septembrie 1939 declara război Germaniei, la scurt timp Polonia este înfrîntă şi împărţită între Germania şi Uniunea Sovietică.

Victoriile obţinute de trupele germane pe Frontul de Vest în primăvara şi vara anului 1939, capitularea Franţei (22 iunie 1940), alungarea trupelor britanice de pe continent, după dezastrul de la Dunkerque, au avut o influenţă hotărîtoare asupra situaţiei politico-militare din sud-estul Europei. România, care îşi întemeia securitatea pe alianţa tradiţională cu Anglia şi Franţa, s-a văzut deodată singură, complet izolată, prinsă între cei doi mari coloşi totalitari: Germania şi URSS. În perioada imediat următoare, ca urmare a victoriilor germane în Vest şi a continuării concentrărilor de forţe sovietice pe Nistru, situaţia internaţională a României s-a agravat.

Aşa ajungem la nota ultimativă sovietică din 26 iulie 1940, prin care se cerea României evacuarea şi cedarea imediată a Basarabiei şi Bucovinei de Nord. Germania, la al cărei ajutor a apelat regele Carol al II-lea, ne avertiza prin telegrama lui Ribbentrop, ca „accepatarea este în interesul bineînţeles al României” şi a sfătuit ca urgent guvernul român „să primească condiţiile ruseşti fără nicio rezervă”.
Atitudinea Italiei a fost identică, iar aliaţii din Înţelegerea Balcanică ne-au sfătuit şi ei să ne jertfim în interesul păcii. Confruntată cu pericolul unei invazii sovietice, România este constrînsă să accepte termenii ultimatumului sovietic. Aceasta a reprezentat un adevărat semnal de încurajare pentru Budapesta şi Sofia, pentru a-şi intensifica acţiunile revizioniste împotriva României.

Din moment ce principiul respectării status-qou-ului teritorial a fost violat, cele două guverne declară că ele nu vor să fie discriminate de guvernul României şi cereau să aibă acelaşi tratament ca Uniunea Sovietică, adică să aibă loc cedarea Transilvaniei şi a sudului Dobrogei, fără nicio rezistenţă armată din partea României. În acest sens se pronunţau primul ministru ungar, Pál Teleki, şi ministrul de externe István Csáky, la întrevederea cu Hitler, Ciano şi Ribbentrop din 10 iulie 1940, unde au declarat: „Noi avem sprijinul guvernului iugoslav, german şi italian, în sensul de a determina Bucureştiul să pună capăt discriminărilor faţă de noi, care constau în aceea că au făcut Rusiei concesii teritoriale fără luptă, fără să înceapă tratative asemănătoare cu noi”2 .
Concomitent, Ungaria horthyistă lua în calcul o acţiune militară împotriva României pentru satisfacerea pretenţiilor sale revizioniste.

Pe măsură ce supremaţia militară şi politică a Germaniei pe continent devine tot mai evidentă şi condiţiile în care aproape toate frontierele ţării erau ameninţate şi supuse unor presiuni armate crescînde din partea unor state vecine (Ungaria avea masate la graniţa cu România 24 de divizii cu un efectiv de peste 1 milion de soldaţi, Uniunea Sovietică avea concentrate de-a lungul Prutului, în a doua jumătate a lunii august 1940, 30 de divizii, Bulgaria mobilizase 2 corpuri de armată pentru un eventual atac asupra României, Iugoslavia, în aceeaşi perioadă, concentrase numeroase unităţi militare la graniţa bănăţeană cu România, iar Hitler ordonă deplasarea din Germania spre Răsărit a unor importante efective militare germane: 15 divizii de infanterie, 6 divizii de blindate şi 3 divizii de motorizate, pe 19 august 1940 ele aflîndu-se în sudul Poloniei ocupate, aşteptînd ordinul de a înainte rapidă spre România, pentru ocuparea zăcămintelor petrolifere din perimetrul Ploieştiului), cercurile conducătoare româneşti au căutat să scoată ţara din izolarea internaţională în care se afla. Ele au încercat să depăşească perioada critică printr-o politică de apropiere de Germania.
La 1 iunie 1940, regele Carol al II-lea a cerut Germaniei să garanteze frontierele existente ale României şi să trimită la Bucureşti o misiune militară pentru a stabili o cooperare strînsă între armatele celor două ţări. Răspunsul lui Hitler a fost dezamăgitor.

La 15 iulie 1940, Hilter îi adresează o scrisoare regelui Carol al II-lea, prin care îi cere pe un ton ultimativ să facă concesii teritoriale Ungariei şi Bulgariei, adăugînd că, dacă România nu se va încadra integral în „noua ordine”, atunci sfîrşitul va fi posibil, chiar în scurt timp, „distrugerea României”. În scrisoarea de răspuns trimisă lui Hitler, regele Carol al II-lea afirma: „ României i se cere un sacrificiu nejustificat de mare şi nedrept în favoarea celor două state vecine, care vin cu pretenţii asupra Transilvaniei, respectiv asupra Cadrilaterului, şi aceste pretenţii vin la foarte scurt timp după ce, la sfatul guvernului german, România cedase Uniunii Sovietice, fără luptă, Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţa”. Suveranul României afirmă limpede că ţara nu mai poate accepta un asemenea sacrificiu, chiar şi cu riscul unui „război în care nu am ţinea seama nici măcar de şansele posibile de succes”. În scrisoare se face observaţia că „dacă Germania doreşte neapărat să instaleze ordinea în Europa Orientală şi în Balcani, atunci să facă acelaşi lucru şi cu participarea simultană a tuturor statelor şi nu doar prin mutilarea României”3 .

În ziua de 26 iulie 1940, Giugurtu (primul ministru al României) şi M.Manoilescu (ministrul de externe) sosesc la Berchtesgaden, la invitaţia lui Hitler, iar în 27-28 iulie 1940, la Roma, la invitaţia lui Mussolini. În prima vizită în Germania, cei doi reprezentanţi ai României au trebuit mai întîi să treacă pe sub furcile caudine ale rechizitoriului lui Ribbentrop, care a făcut procesul politicii noastre de ostilitate faţă de Germania, apoi ameninţînd că „a venit marea perioadă a revizuirii tratatelor” şi, dacă România nu ajunge la o înţelegere cu Ungaria, „consecinţele ar putea fi deosebit de serioase”. Hilter a fost mai binevoitor: după o filipică violentă contra politicii româneşti a lui Titulescu, Gafenco etc. şi a garanţiilor franco-britanice, arată că „ostilitatea României a fost cauza că Germania, cu ocazia încheierii pactului germano-sovietic nu a opus nicio rezistenţă revendicărilor ruseşti asupra Basarabiei”. Dacă atitudinea României ar fi fost alta, Germania nu ar fi abandonat-o. Apoi Hitler le cere reprezentanţilor României să cedeze Ungariei o parte din Transilvania, astfel încît să se realizeze un compromis „între vechile şi actualele posesiuni”.

La Roma discuţiile purtate de reprezentanţii României, în 27-28 iulie 1940, cu Mussolini şi Ciano au fost asemănătoare cu cele din Germania: acelaşi reproşuri şi ameninţări pentru a determina România să facă cedări teritoriale faţă de Ungaria şi Bulgaria.
În anul 1940, alături şi împreună cu Ungaria, Bulgaria, (încurajată şi sprijinită de Germania, Italia şi Uniunea Sovietică), are şi ea pretenţii teritoriale asupra României. Întrebarea care se pune este numai aceea dacă România ar fi putut separa în vara anului 1940 problema Ardealului de cea a Cadrilaterului şi, sacrificînd prompt Cadrilaterul, ar fi putut rezista mai eficace şi obţine un rezultat mai favorabil faţă de Ungaria.

Separarea sau eşalonarea celor două chestiuni nu era posibilă. Ele s-au pus deodată – în timpul crizei basarabene – şi la 6 iulie, sub presiunea puterilor Axei, am fost nevoiţi să acceptăm negocieri directe cu ambele state. Paralelismul negocierilor ne-a fost, prin urmare, impus de Germania şi Italia. Poziţia Germania privind tactica de a satisface Bulgaria şi de a rezista faţă de revendicările Ungariei o găsim în scrisoarea lui Hitler adresată regelui Carol al II-lea: „Calea a doua pe care sigur o pot recomanda Majestăţii Voastre este înţelegerea leală cu Ungaria şi Bulgaria. Meţionez amîndouă statele deoarece aş considera ca o concluzie totală credinţa că, prin concesiuni făcute uneia dintre cele două state, pot fi despărţite şi, astfel, celui de-al doilea se va putea ţine piept mai uşor”. Din scrisoarea lui Hitler nu se putea întrezări nicio perspectivă pentru tactica de a satisface Bulgaria pentru a obţine rezultate mai favorabile faţă de Ungaria.

Cît priveşte pretenţiile revizioniste ale Ungariei asupra României, Hitler forţează lucrurile şi obligă cele două guverne, român şi ungar, să fie rezolvate prin înţelegeri între ele. În acest sens, s-au desfăşurat la Turnu Severin, în perioada 16-24 august 1940, tratativele româno-ungare. Delegaţia ungară a pretins alipirea la Ungaria a unui teritoriu ce reprezenta mai mult de jumătate din suprafaţa Transilvaniei, adică 69.000 km2, cu o populaţie de 3,9 milioane locuitori, dintre care 2,2 milioane erau români, 1,2 milioane maghiari şi 500 mii germani. Delegaţia română a susţinut principiul schimbului de populaţie, cu rectificări minore de frontieră în favoarea Ungariei.

În timpul tratativelor de la Turnu Severin, guvernul ungar a pregătit un atac împotriva României. Atacul urma să se realizeze pe data de 28 august 1940 cu Armata 1-a şi a 2-a ungară.
În ziua de 27 de august 1940, Hitler a ordonat ca 4 divizii blindate şi 2 divizii motorizate să fie pregătite ca în 31 august să ocupe zona petroliferă română din Valea Prahovei. Pentru 1 septembrie 1940 Hitler a prevăzut lansarea unui desant aerian în Valea Prahovei şi în alte zone strategice ale României.

Eşecul negocierilor de la Turnu Severin păreau să mute disputa de la masa tratativelor pe cîmpul de luptă. Pentru a evita declanşarea unui război între România şi Ungaria, care mai mult ca sigur ar fi antrenat şi Rusia sovietică – gata în orice moment să se implice în conflictele din zonă pentru a-şi extinde stăpînirea şi pe alte teritorii -, Hitler devine tot mai îngrijorat că asemenea eveniment i-ar da peste cap planul Barbarossa (de atac asupra Uniunii Sovietice), împiedicîndu-l de a se folosi în voie de poziţia strategică a României şi de resursele ei umane şi materiale, astfel că, împreună cu Mussolini, şi-au luat rolul de „arbitri” în această cauză, pe care au hotărît să o rezolve singuri, fără conflict militar. Asta, în ciuda faptului că, pe parcursul lunilor iulie şi aproape întreg augustul, Berlinul dădea de înţeles că Hitler ar fi împotriva arbitrajului, pentru a nu lua asupra sa povara nemulţumirilor ambelor părţi, şi că această chestiune trebuie rezolvată prin discuţii directe între reprezentanţii României şi Ungariei. Aşadar, cei doi conducători ai Axei au invitat la Viena, pentru ziua de 29 august, cîte o delegaţie împuternicită a guvernelor român şi ungar. Delegaţia română a fost formată din Mihail Manoilescu, ministrul de externe al României, şi din Valer Pop, diplomat expert, iar cea ungară din contele Csáki, ministrul maghiar de externe, şi contele Teleki, primul ministru al Ungariei.

Delegaţia română a sosit la Viena în 29 august 1940, ora 13,30. După sosire, Manoilescu a fost invitat la o discuţie preliminară cu Ribbentrop, care a ţinut pînă la ora 16,00. În cadrul acesteia i s-a dat de înţeles că România va trebui să accepte cedarea către Ungaria a unui teritoriu a cărui suprafaţă a fost definitivată exact, dar poate fi cuprinsă între un minim de 25.000 şi un maxim de 67.000 km2. Ministrul român a fost avertizat că pentru răspuns i se acordă cîteva ore, pînă seara; în caz de neacceptare, România va fi distrusă, urmînd a fi atacată de Ungaria şi Rusia sovietică, iar, după cum a declarat Fabricius, în această situaţie „Germania şi Italia vor da ajutor Ungariei”, ceea ce ar fi putut însemna sfîrşitul României. Ciano confirmă ameninţarea sovietică: „dacă nu acceptaţi arbitrajul, ocupăm imediat Moldova pînă la crestele Carpaţilor”, lăsînd să se înţeleagă că la 30 august România ar putea fi atacată de Ungaria şi Rusia. Vestea a venit ca o lovitură de trăsnet pentru cei doi diplomaţi români, cărora li s-a părut că au înţeles greşit. După ce s-au convins că aşa stau lucrurile, Manoilescu şi Valer Pop i-au contactat din nou pe Ribbentrop şi Ciano, le-au spus că ei nu au mandat să accepte cedări teritoriale şi că guvernul de la Bucureşti i-a trimis la Viena pentru negocieri. Timpul acordat românilor pentru răspuns fiind absolut insuficient, au solicitat un răgaz pentru informarea Bucureştiului, care a convocat urgent Consiliul de Coroană din 30 august 1940, ora 2 dimineaţa. După grele dezbateri, desfăşurate sub presiunea venită de la cabinetul lui Ribbentrop din Viena, Consiliul de Coroană a adoptat, în jurul orei 4 dimineaţa, hotărîrea de acceptare a „arbitrajului” germano-italian, pe care a comunicat-o imediat telefonic la Viena. Ceremonia acceptării şi semnării dictatului a avut loc în salonul de aur al Palatului Belvedere din Viena, programată a nu dura mai mult de o oră (13,30 – 14,30). Pe cele opt scaune din jurul mesei rotunde au luat loc: von Ribbentrop, contele Ciano, Manoilescu şi Csáki, în calitate de reprezentanţi ai României, respectiv ai Ungariei, contele Teleki şi Valer Pop, ca observatori, precum şi încă două persoane din partea germană şi italiană. Ribbentrop deschide şedinţa cu un salut cordial, călduros, la adresa contelui Ciano, apoi salută amabil pe reprezentanţii României şi Ungariei, numaidecît după aceea dă cuvîntul ministrului Schimdt pentru citirea hotărîrii de arbitraj în limba germană, apoi în limba italiană, al cărei text, însoţit de cîte o hartă, se împarte tuturor celor de la masă. În momentul cînd Manoilescu vede pe hartă chipul schilodit al României este puternic şocat de enorma nedreptate ce ni s-a făcut prin această soluţie insuportabilă; i s-a făcut rău; a fost nevoie de intervenţia urgentă a medicilor pentru a-l scoate din starea de leşin. Sub stricta supraveghere a lui Ribbentrop, şedinţa s-a desfăşurat telegrafic. La un semnal al lui Ribbentrop, intră în salon reprezentanţi ai presei; Ribbentrop rosteşte o scurtă cuvîntare, Ciano – una ceva mai lungă, apoi şedinţa se ridică. Totul s-a petrecut fulgerător. În realitate, protocolul, alcătuit din şapte puncte, care a fost semnat la 30 august 1940, împreună cu anexele sale, a fost stabilit de Hitler încă din 27 august 1940.

Din toate punctele de vedere, acest act este un dictat, iar ceea ce s-a petrecut în 30 august 1940 la Viena s-a vrut să fie un arbitraj, dar nu a fost decît un simulacru prost regizat. Prin acest act samavolnic s-a rupt din trupul României şi s-a încorporat Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei, în suprafaţă de 43.492km2, cu 2.667.000 de locuitori, din care 50,2% români, 37% maghiari, 5,7% evrei şi 2,8% germani.
La Viena, în 30 august 1940, partea română condiţionează semnarea actului de acceptare a arbitrajului de un angajament oficial al celor două mari puteri ale Axei privind garantarea apărării frontierelor României care au mai rămas după aceste cedări teritoriale. Drept urmare, la ora 13,00, delegaţia României primeşte două acte oficiale, identice, semnate de Ribbentrop şi Ciano, care cuprindeau garanţiile Germaniei şi Italiei.

Arbitrajul de la Viena din 30 august 1940 este nul de drept şi neavenit, nu numai fiindcă a fost impus României prin forţă şi constrîngere de puterile Axei, ci fiindcă el nu purta semnătura celui de-al doilea delegat, dr. Valer Pop, ci doar a ministrului Manoilescu. Într-adevăr, deplinele puteri pentru acceptarea arbitrajului au fost date lui Manoilescu şi lui Valer Pop în mod colectiv, deci România nu putea fi angajată valabil printr-o semnătură.

Motiv pentru care Arbitrajul nu a fost ratificat niciodată de regele Carol al II-lea, nici de Parlament, şi nici de generalul Antonescu. Ba, mai mult, textul aşa-zisului „Arbitraj” nu a fost publicat nici în „Monitorul Oficial”. El „a creat o stare de fapt, care nu s-a transformat într-o stare de drept”. Abia anularea „Arbitrajului” de la Viena din 1940 în urma hotărîrilor Conferinţei de Pace de la Paris (1946), şi revenirea Transilvaniei de Nord-Est la România, ne-a adus starea de drept consfinţită prin Tratatul de la Trianon.

S-a discutat mult şi se mai discută dacă România trebuia sau nu să accepte „Arbitrajul” de la Viena din 1940.
Plecînd de la realitatea existentă atunci, trebuie arătat că la Viena România a fost pusă numai în faţa alternativei de a accepta sau nu un arbitraj al Puterilor Axei, fără rezerve şi fără condiţii. Alegerea era, în realitate ce de a fi sau a nu fi.

1) Acceptarea „Arbitrajului” însemna păstrarea, existenţa României ca stat, redusă teritorial şi etnic, cu frontierele sale noi garantate de Germania şi Italia, care ne fereau de pericolele ce ne ameninţau, în continuare, din partea Ungariei şi a Uniunii Sovietice, nemulţumite de ceea ce au cotropit din teritoriul României în vara anului 1940. Ungaria dorea ocuparea întregii Transilvanii şi a Banatului, iar Uniunea Sovietică aştepta momentul potrivit pentru ocuparea întregii Moldove, pînă la Munţii Carpaţi. Conform prevederilor Pactului Csáki-Molotov, încheiat la sfîrşitul lunii august 1940, urma stabilirea graniţei comune ruso-ungare pe Carpaţii Orientali. Hitler, fiind informat despre această înţelegere de către Ciano, a urgentat „Arbitrajul” de la Viena, oprindu-i în felul acesta pe unguri să ratifice Tratatul, care ar fi permis Uniunii Sovietice să treacă peste România şi să ajungă vecină directă cu Germania.

2) Respingerea „Arbitrajului” de către România ducea inevitabil la război cu toţi vecinii pe care îi aveam atunci – nu mai aveam graniţă cu Cehoslovacia şi Polonia, ocupate şi destrămate în anul 1939 de către Germania, Uniunea Sovietică şi Ungaria –, care ar fi dus inevitabil la desfiinţarea totală a Statului Român şi probabil la distrugerea structurii organice a neamului, ceea ce este indispensabil fiinţei şi refacerii unui neam, a însuşi sufletului său.
Avem convingerea că alegerea primei variante a fost cea corectă!

1 Valeriu Pop, BĂTĂLIA PENTRU ARDEAL, 1992, p. 18-20
2 Vasile Moiş, Ioan Corneanu, INTOLERANŢĂ ŞI CRIMĂ, 2012, p. 88-90
3 Vasile Nuţiu, ISTORIA ROMÂNILOR ŞI CULTURA CIVICĂ. Dicţionar Explicativ, 2010, p. 226-229