Cheltuielile pentru apărare: europenii se orientează spre cooperarea militară

– Wall Street Journal –

Căderea regimului Gaddafi este o piatră de hotar pentru forţele armate europene care au acordat sprijinul aerian ce a răsturnat situaţia în favoarea rebelilor libieni. Cu toate acestea, prima campanie NATO care nu a fost condusă de SUA a arătat limitele puterii militare europene într-o eră marcată de datorii naţionale şi reducerea cheltuielilor de apărare.

“Realitatea este că Europa nu ar fi putut face acest lucru pe cont propriu”, a declarat secretarul general al NATO Anders Fogh Rasmussen, într-un interviu de luna trecută, menţionînd sprijinul esenţial al serviciilor de informaţii americane. “Lipsa unor investiţii în apărare în Europa va face din ce în ce mai dificil pentru aceasta să-şi asume responsabilitatea pentru gestionarea crizelor internaţionale, dincolo de frontierele Europei”, a precizat Rasmussen.

Îngrijorările crescînde privind capacitatea Europei de a-şi proiecta puterea peste mări survin în contextul în care echilibrul militar mondial se schimbă. SUA, puterea dominantă a lumii, se află sub o presiune crescîndă pentru a-şi controla cheltuielile militare şi îşi cresc focalizarea asupra regiunii Pacificului. În acelaşi timp, China a operat o acumulare militară care i-a lăsat pe mulţi dintre vecinii săi îngrijoraţi de ambiţiile globale ale Beijingului.

În urma crizei financiare mondiale, se aşteaptă ca cheltuielile de apărare ale membrilor europeni ai NATO să scadă cu 2,9%, după ajustarea în funcţie de inflaţie, între 2010 şi 2015, potrivit unor previzionişti de la IHS Jane’s, o firmă de informaţii în domeniul apărării. Membrii europeni ai Alianţei, cu alte cuvinte toate ţările din NATO cu excepţia SUA şi Canada, au cheltuit o medie de 1,7% din PIB pentru apărare anul trecut, potrivit NATO, comparativ cu 5,4% în SUA. Olanda şi-a redus bugetul apărării de la 1,6% din PIB în 2006, la 1,15% pînă în 2015, potrivit IHS Jane’s.

Rasmussen se declară îngrijorat de “decalajul crescînd” dintre SUA şi Europa. În urmă cu 20 de ani, la sfîrşitul Războiului Rece, “aliaţii europeni reprezentau o treime din cheltuielile totale de apărare din NATO”, afirmă el. “Astăzi reprezintă doar 20%”. Dacă această tendinţă va continua, precizează el, “ar putea duce în final la o schimbare a atitudinilor americane. SUA ar putea fi mai interesate în cooperarea cu puteri emergente, deoarece acestea vor umple golul lăsat de Europa”.

Armatele europene care duc lipsă de bani caută modalităţi de a coopera unele cu altele pentru a compensa reducerile de cheltuieli. Dar eforturile anterioare pe acest front s-au confruntat cu dificultăţi. Proiecte de achiziţii comune au fost împiedicate de rivalităţi naţionale şi de politica internă. Un demers timpuriu de unire a forţelor terestre, o brigadă franco-germană creată la sfîrşitul anilor 1980, nu a fost niciodată desfăşurată în luptă, în parte pentru că cele două ţări au opinii contrastante cu privire la utilizarea forţei.

Secretarul general al NATO spune că o explicaţie privind actualele tendinţe este ceea ce el numeşte “apărarea inteligentă”. Cooperarea între ţări în cumpărarea de echipamente de apărare, în instruire şi exerciţii militare, spune el, poate oferi o valoare mai bună a banilor. Ţările se pot specializa, de asemenea, în anumite sarcini militare. El doreşte ca această problemă să se afle în fruntea agendei summitului NATO de la Chicago de anul viitor. Rasmussen a identificat ceea ce a numit 10 capacităţi critice, printre care transportul strategic de trupe şi echipamente, culegerea de informaţii, tehnologia dronelor şi supravegherea terestră.

NATO a realizat deja proiecte în comun. 12 ţări au cooperat pentru a cumpăra trei C-17 avioane pentru transportul trupelor şi echipamentelor. Două avioane de avertizare şi control ale NATO, cu personal format din echipaje multinaţionale, au ajutat la coordonarea operaţiunilor aeriene din Libia. Are loc şi o specializare. Supravegherea aeriană a statelor baltice – Estonia, Letonia şi Lituania – nu este realizată de aceste ţări, ci de alţi aliaţi din NATO, prin rotaţie.

Mart Laar, ministrul apărării din Estonia, una dintre puţinele ţări care îşi cresc cheltuielile de apărare, susţine că viitorul apărării europene stă în achiziţiile comune şi partajarea resurselor. Recent, Estonia şi Finlanda, ţară care nu face parte din NATO, au cumpărat 12 sisteme radar Thales-Raytheon, ceea ce înseamnă că Estonia a obţinut efectiv două radare la preţ de unul, spune Laar. Danemarca şi-a specializat deja forţele armate în urmă cu cinci ani, renunţînd la submarine, părţi ale marinei şi unele sisteme radar.

Tomas Valasek de la Centre for European Reform, un think tank din Londra, spune că există oportunităţi pentru cheltuieli mai inteligente de apărare. Cele mai multe cheltuieli nu sînt pentru operaţiuni militare, afirmă el, ci pentru lucruri cum ar fi instruirea, educaţia şi achiziţiile.

Patru cincimi din bugetele europene pentru echipamente sînt cheltuite pe produse de la producători interni, care de multe ori nu oferă ce este mai bun. O directivă UE, care intră în vigoare în acest an, autorizează o piaţă unică europeană pentru un număr mare de achiziţii militare, care va face mai dificil pentru guverne să promoveze “campionii naţionali” în industria de apărare.

Valasek spune că Slovenia şi Croaţia au discutat despre o forţă aeriană comună, iar Cehia şi Slovacia au un program de combinare a sistemelor lor militare de învăţămînt.

Olanda şi Belgia au cooperat ani de zile şi au în comun un cartier general al marinei. Olanda discută cu Germania despre producţia în comun de muniţie. Marea Britanie şi Franţa, care au opinii similare cu privire la utilizarea forţei, s-au angajat anul trecut să formeze o forţă expediţionară comună, deţin în comun unele echipamente şi cooperează la dezvoltarea tehnologiei militare.

Marea Britanie discută cu ţări din Europa de Nord, printre care Norvegia şi statele baltice, despre legături militare mai strînse şi cu Turcia cu privire la construirea navei Tip 26 Frigate, care urmează să intre în serviciu la începutul anilor 2020.