Cele două Românii sau pentru un Tsipras autohton

Zilele acestea am trăit un eveniment cu totul epocal: confruntarea dintre România pseudocomunistă şi România liberă. Cea dintâi e România din ţară, o Românie neputincioasă, fără oameni pregătiţi, servili şi fără gândire, executanţi mărunţi ai unor regimuri haotice, fără viziune politică, cu o administraţie lamentabilă, birocratizată, cu o prestaţie externă sub orice nivel, cu o orientare politică jenantă. Şi cealaltă Românie, România din afară, care s-a creat prin hemoragia forţelor tinere, a forţelor celor mai bune ale ţării, dar o Românie care s-a format la izvoarele adevăratelor democraţii occidentale, acolo unde omul care munceşte este respectat. E vorba de confruntarea dintre două mentalităţi: o mentalitate închistată, anacronică, de falsă democraţie, care nu se află în serviciul ţării, ci al unor grupuri şi găşti economice sau politice, oameni care s-a căpătuit prin furturi, afaceri necinstite cu statul, devalizând fondurile necesare pentru toţi. Şi cealaltă gândire, care are în vedere binele colectiv, modul de a ţine cont de interesele ţării, de dezvoltarea ei armonioasă şi la standarde europene. Aceste două tendinţe contrarii, aceste două Românii trebuiau conciliate şi reunite sub acelaşi steag, cel al interesului ţării, mai ales că anul acesta, anul Centenarului Marii Uniri, ar fi trebuit să dovedească lumii şi nouă înşine, coeziunea şi puterea noastră etnică. Din păcate, între cele două Românii nu s-a conceput nici o portiţă de înţelegere, de dialog. Cei de la guvernare au dat bir cu fugiţii, plecând care încotro, semn al unei laşităţi totale, condamnabile. Cealaltă ţară a fost lăsată să-şi spună păsurile în gol, într-un fel de Zid al plângerilor, un Hayd parc al nemulţumiţilor, pe care nu-i ascultă nimeni, într-un fel de dialog al surzilor. Oare oamenii aceştia, care contribuie anual la bugetul ţării cu sume importante, nu meritau alt tratament? Oare aceşti revoltaţi pe drept, nu puteau fi ascultaţi cu raţiune şi chibzuinţă?! Poate că sfaturile şi punctele lor de vedere să fi adus o scânteie de lumină, o cale de refacere şi de încredere reciprocă. Lipsa dialogului a adâncit şi mai mult clivajul dintre cele două Românii: România din ţară care se prăbuşeşte şi se cufundă într-o zonă neagră a măriririi inconştiente a datoriilor externe, a creşterii analfabetismului, a creşterii galopante a bolilor şi a lipsurilor de tot felul şi România dinafară, care trage semnalul trezirii. Aceste puncte de vedere ireconciliabile erau prevestite de multă vreme. Plecarea anuală de cca două sute de mii de români, părăsirea caselor, a pământului, a copiilor e un semn de neputinţă crasă din partea guvernelor din ţară. Confruntată cu un deficit economic ridicat, cu tăierea sălbatică a pădurilor, cu vânzarea pământului pe nimic, România e la marginea prăpastiei şi prăbuşirea ei e inevitabilă. Ce e de făcut? O schimbare de guvernare ar fi o soluţie? Credem că nu, deoarece ar trebui făcute reforme radicale şi luate măsuri excepţionale. În primul rând aveam de-a face cu un parlament supradimensionat, un parlament de belferi şi de leneşi, nefiind în stare să gândească şi să promulge legi viabile, bine făcute. Cele votate sunt din capul locului vulnerabile şi nu se pot aplica. Aceşti parlamentari sunt într-o veşnică vacanţă, la fel ca preşedintele, dar mânâncă fonduri enorme. În aceeaşi concepţie, de a avea de partea lor puterea locală, s-au votat măriri de salarii, de pensii speciale unor incapabili, sau unor satrapi provinciali, de o mediocritate revoltătoare. Această risipă de bani a dus dezvoltarea economică pe apa Sâmbetei. Peste tot sunt cheltuiţi bani aiurea, pe lucruri de nimic, în loc să pornim cu un program de austeritate şi cu un plan de dezvoltare durabilă. Trebuie să terminăm cu veleitariştii şi ageamii. Într-un an doi, ar trebui să avem acele autostrăzi care ne lipsesc şi din cauza cărei situaţii ne pleacă investitorii în Ungaria. Trebuie să ne întărim sub steagul patriotismului, care la noi a dispărut cu desăvârşire. Cu o Românie de bătrâni, de bolnavi, de otrăviţi, o să ajungem curând să capotăm ca Grecia. Aceasta a avut noroc cu un Tsipras. Oare noi suntem capabili să dăm unul? Chiar venit din România dinafară! Mergând înainte cu jumătăţi de măsură, cu voturi furate şi cu promisiuni pentru anul 2021, nu vom ajunge decât la faliment. Salvarea României dinlăuntru ţine în mare măsură de energia şi potenţa României dinafară. Cele două Românii ar trebui măcar în ceasul al 12-lea să se întâlnească şi să-şi dea mâna pentru o acţiune comună în favoarea unei singure Românii, cea a viitorului.
Mircea Popa