Cei mai periculoşi zece politicieni europeni care adîncesc criza euro cu o retorică agresivă

Der Spiegel

Europa se află în mijlocul unei crize grave, iar moneda euro este într-o situaţie foarte periculoasă. Grecia, “copilul-problemă” al zonei euro, nu a reuşit să-şi implementeze reformele necesare, Spania se luptă să evite un pachet complet de asistenţă financiară, iar Italia se confruntă cu creşterea randamentelor obligaţiunilor sale guvernamentale. Este şi cazul Ciprului, iar Slovenia ar putea deveni următoarea ţară care să aibă nevoie de asistenţă financiară.

Însă aceasta este doar latura economică a crizei euro. Cealaltă latură îi priveşte pe cei care încearcă să profite de pe urma crizei, şi anume orice politician care recurge la populism ieftin pentru a cîştiga puncte politice pe plan intern. În această categorie a intrat Markus Söder, ministrul de finanţe al landului german Bavaria. Söder este membru al Uniunii Social-Creştine (CSU), partener politic bavarez al Uniunii Creştin-Democrate (CDU) a cancelarului german Angela Merkel. Acesta a afirmat că “trebuie făcut un exemplu din Grecia”: “Toată lumea trebuie să îşi părăsească mama la un moment dat, iar acum a venit vremea grecilor”.

Declaraţiile lui Markus Söder l-au determinat pe ministrul de externe german Guido Westerwelle să avertizeze că “tonul dezbaterii este foarte periculos”.

Într-adevăr, Söder şi prietenii lui populişti din alte ţări ale Uniunii Europene simplifică prea mult situaţia şi, prin aceasta, adîncesc criza euro puţin cîte puţin în fiecare zi. Ei se joacă cu focul, ameninţînd astfel întreg proiectul european. Alimentează, atît direct, cît şi indirect, stereotipurile şi resentimentele privind presupuşii europeni de sud leneşi, pe de o parte, şi germanii autoritari, pe de altă parte. Scopul lor este de a atrage cît mai mult din electorat de partea lor, iar toate acestea în detrimentul unei Europe unite.

Al doilea pe lista a celor mai periculoşi zece politicieni europeni este Alexis Tsipras, liderul partidului de stînga Syriza din Grecia. În cea mai recentă declaraţie, acesta argumentează că guvernul grec ar trebui să refuze să discute cu aşa-numita troikă formată din Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană şi Fondul Monetar Internaţional, afirmînd, de asemenea, că doreşte să “incrimineze” privatizarea întreprinderilor publice. Tsipras a fost catalogat drept “cel mai periculos om din Europa” de cînd a devenit liderul stîngii radicale, exercitînd presiune asupra guvernelor succesive în vederea abandonării măsurilor de austeritate care condiţionează accesul în continuare al Greciei la ajutorul internaţional. Care este scopul său? Tsipras mizează pe faptul că tratatele zonei euro nu permit unei ţări să fie dată afară din aceasta, aşa că a optat pentru o opoziţie intransigentă.

Următorul este Silvio Berlusconi, antreprenor şi fost premier italian. Partidul său, Popolo della Liberta, îl sprijină pe actualul premier Mario Monti, dar, în secret, se pregăteşte pentru alegerile de anul viitor din Italia. Berlusconi vrea să cîştige al cincilea mandat ca prim-ministru, cu ajutorul unei retorici populiste anti-euro. Recent, acesta a declarat că banca centrală italiană ar trebui, pur şi simplu, să imprime mai mulţi euro pentru a evita instrucţiunile din partea Bruxellesului. De asemenea, a ameninţat că va reintroduce lira. Ziarul său, Il Giornale, a publicat un articol despre criza euro, cu o poză a Angelei Merkel cu mîna dreaptă ridicată şi cu titlul “Cel de-al Patrulea Reich”.

Marine Le Pen, lidera Frontului Naţional de extremă dreapta din Franţa, a avertizat în timpul campaniei sale pentru alegerile prezidenţiale franceze din acest an că “Frau Merkel şi prietenii ei, Van Rompuy şi Comisia Europeană, se află în ultimele stadii de construire a unei Uniuni Sovietice Europene”. “Sîntem pe cale să ne pierdem statutul de naţiune liberă”, a declarat aceasta atunci. Politiciana franceză a mai cerut şi reintroducerea francului, însă, recent, şi-a îndulcit tonul în această chestiune, probabil pentru a evita critici din partea economiştilor.

“Pentru UE, noi vom fi băieţii răi din Nord”, a afirmat în 2011, în timpul campaniei electorale, Timo Soini, liderul partidului Adevăraţii Finlandezi şi membru al Parlamentului European. Finlandezilor le-a plăcut ce au auzit şi partidul a obţinut aproape o cincime din voturi. Nu a fost însă de ajuns pentru a intra în guvern, deoarece o coaliţie pro-europeană a blocat drumul partidului către putere. Soini a schimbat, totuşi, politica finlandeză. De la alegeri, ţara a cerut Greciei să ofere garanţii în schimbul ajutorului finlandez. “Am plătit destul”, spune Soini, care vrea ca acest ajutor să înceteze.

Pe listă urmează Alexander Dobrindt, secretar general al Uniunii Social-Creştine bavareze (CSU), care a spus recent că “Grecia a ajuns la capăt de linie”. Anterior, acesta ceruse ca guvernul grec să nu îşi mai plătească angajaţii publici şi pensionarii în euro, ci în drahme. Politicianul german a mai ajuns pe prima pagină şi cu alte declaraţii provocatoare, ceva care, de altfel, îi intră în atribuţii, ca secretar general al CSU. Însă atacurile lui Dobrindt la adresa Atenei şi a altor capitale europene ridică semne de întrebare chiar şi în propriul său partid.

Nigel Farage, lider al Partidului Independent din Regatul Unit (UKIP) şi membru al Parlamentului European, a creat vîlvă printre europarlamentari cînd a numit Tratatul de la Lisabona “cea mai spectaculoasă şi mai birocratică lovitură de stat din istoria lumii”. Politicianul a fost descris de preşedintele Consiliului European, Herman Van Rompuy, ca avînd “carisma unei cîrpe ude”. Declaraţiile lui Farage au avut, însă, efectul scontat. UKIP a obţinut rezultate bune în alegerile locale recente din Marea Britanie, conservatori proeminenţi trecînd în partidul său. În sondaje, UKIP se află imediat în urma democrat-liberalilor, care fac parte din coaliţia de guvernămînt a Marii Britanii. Prin urmare, Farage devine o problemă din ce în ce mai mare pentru conservatorii premierului David Cameron.

Prin comparaţii grosolane şi retorică ieftină, Heinz-Christian Strache, liderul Partidului Libertăţii din Austria (FPÖ), şi-a condus formaţiunea înapoi într-un loc unde nu mai fusese de la demisia lui Jörg Haider, şi anume în mijlocul societăţii austriece. Sondajele arată că, dacă austriecii ar vota azi, unul din cinci şi-ar da votul pentru partidul lui Strache. Este politicianul pe care poţi conta că va face declaraţii jignitoare precum “Sîntem noii evrei”, referire la atacurile împotriva frăţiilor austriece Burschenschaft, dintre care unele organizează un bal anual considerat a fi o întrunire a extremiştilor de dreapta. Strache amestecă astfel de slogane cu populismul anti-european. El nu vrea ca Austria să fie “eliminată” sau înglobată în “Statele Unite ale Europei”, susţinînd, de asemenea, că Mecanismul European de Stabilitate (MES) distruge “nu numai statul nostru, ci şi democraţia şi constituţia noastră”.

Geert Wilders, liderul Partidului Libertăţii olandez (PVV), este un model pentru mulţi populişti din Europa de Nord, în vizorul său neintrînd doar musulmanii. Partidul său riscă să piardă alegerile din Olanda de anul viitor, aşa că, pentru a-şi recîştiga poziţia în sondaje, afişează o atitudine din ce în ce mai anti-UE. După ultimul summit al Uniunii la Bruxelles, Wilders l-a acuzat pe premierul olandez Mark Rutte că este “în genunchi, servil, în faţa mafiei italiene şi spaniole”. În iunie 2011, Wilders a cerut Greciei să îşi reintroducă vechea monedă, drahma, şi a descris MES-ul ca fiind “un dictat de la Bruxelles”.

Ultimul pe listă este Orbán Viktor, premierul Ungariei. Declaraţia acestuia că se va supune puterii Bruxellesului, dar nu şi argumentelor sale, a creat o iritare considerabilă în Uniune. După legea restrictivă privind media, o nouă constituţie şi o tentativă eşuată de a limita independenţa băncii centrale ungare, temerile cresc în Europa privind o erodare în timp a drepturilor democratice de către guvernul naţionalist-liberal al lui Orbán. După ce Comisia Europeană a ameninţat că va bloca subvenţiile către Ungaria, guvernul de la Budapesta a modificat unele legi, însă Orbán a considerat, totuşi, rezultatul ca fiind un succes personal, afirmînd că “Ungaria a prevalat”.