Căldură mare, dom’le!

Poţi să negi că nu te pleznesc peste neuron gradele astea prea ambiţios dezlănţuite? Nu poţi. Sigur că ştii cum şi ce face Soarele acolo în creuzetele lui şi ce zice NASA că-s exploziile solare, acum ştii că e încălzire globală (sau nu e?), că-i efect de seră de la poluare (e!), că mantaua de ozon este găurită şi „nepeticită” (e!), că-i 2012 şi sfîrşitul lumii (nu cred că e!) că … Da, realitatea asta e: „Căldură mare, dom’le!”…

Poţi să negi că nu-ţi pleznesc peste neuron luptele astea politice „pe viaţă şi pe moarte”, cu cheltuială uriaşă de energie, de nervi, de timp şi de bani, că bietul om se poate-ntreba: „Dar de noi, de ăştia mici şi amărîţi, adică de noi, de ţară, nu le pasă la nimeni? Nu poţi. Toate energiile politicienilor de toate culorile ar trebui să conveargă spre acest biet om, adică spre popor, adică spre ţară. Or, cuvîntul progres, bunăstare, viitor nici că mai sînt la modă, ce păcat, în fond asta ar trebui să fie scopul Politicii, altfel totul rămîne la rang de politichie: poliţe plătite, interese de partid, de clase, de familie etc. etc., nicidecum interes de Ţară … Da, realitatea asta e: „Căldură mare, dom’le!”…

Poţi să negi că nu-ţi plezneşte peste neuron poluarea asta sonoră năpraznică? Nu poţi. Concertele de pe malul Someşului cu decibelii săriţi de pe fix urlă mereu respectînd cu stricteţe legile acusticii şi sfidînd, evident, legile şi ora 23, cînd ar trebui să înceteze vacarmul, nu-i pasă nimănui. Iar de bunul simţ nici atît. Cetăţenii din zeci şi zeci de străzi sînt teribil de deranjaţi, agasaţi, terorizaţi. Iar cînd, în sfîrşit, urlătorii se potolesc la ore mici, încep fecioraşii de bani gata turul Clujului, cu maşinile lor de clasă şi ţeava de eşapament scoasă şi nimeni nu le zice nimic. Dă Dumnezeu, trec şi orele astea şi albeşte ziua în urlete disperate de salvări, că de, e oraş mare, populaţia e îmbătrînită, populaţia e bolnavă … Mierloiul din bradul casei, sfios, încearcă să-şi dreagă glasul după noaptea de pomină, dar tace înmărmurit căci, cu decibelii amplificaţi crîncen şi nemilos de vreun zelos, se aude peste cinci cartiere „proba” pe Arena, stadionul mîndrie a Clujului, strîns îmbrăţişat de case, blocuri şi căsuţe: „1, 2, 3, 4, 5 … probă de microfon, dă mă cheile …” etc. etc. … şi-apoi dă-i şi dă-i muzici dezlănţuite tot de probă, e drept că nu-s muzici, dar oricum e probă, probă tare, foarte tare, probă exagerat de tare, probă bună, aparate bune … rea e doar organizarea şi prost e doar bunul simţ. Da, realitatea asta e: „Căldură mare, dom’le!” …

Poţi să negi că nu te pleznesc pe neuron unele servicii pentru populaţie? Nu poţi. De pildă, tinerelul domn poliţist care dirija circulaţia spre Beliş, oprind-o de fapt în loc pentru 2 ore, cînd corect şi civilizat ar fi trebuit să informeze populaţia din trafic, nu puţină, că mai există un drum foarte bun (chiar şi foarte frumos) către Beliş prin Călăţele Pădure şi amărîţii de şoferi şi aparţinătorii, ca de pildă copilaşii aceia transpiraţi şi insolaţi, sau bebeluşul dolofan ce plîngea amărît şi înfocat, n-ar fi stat în soarele crunt 2 ore degeaba. Da, asta e realitatea: „Căldură mare, dom’le!” …

Poţi să negi că nu-ţi plezneşte neuronul ipocrizia, minciuna, dedublarea şi inversarea valorilor de care te izbeşti aproape la tot pasul în frageda noastră tranziţie de … douăzeci şi doi de ani? Nu poţi. Exemple avem cu toţii, nimănui nu-i place şi totuşi, ce ciudat, practicarea lor e o modă ce parcă, implacabil, te vrăjeşte. Da, asta e realitatea: „Căldură mare, dom’le!” …

… Cred că Nenea Iancu surîde zeflemitor pe sub mustaţa-i semeaţă: „Sînt la modă, dom’le, sînt la modă!”. Deşi, după cum îl cunosc, îl doare sufletul …
Da, asta e realitatea: „Căldură mare, dom’le!” …
Stela-Maria Ivaneş