Bernard-Henri Levy şi războiul său din Libia

El Periodico

Ca un vin nou beaujolais, venit în bistro-urile franceze, a ajuns în librării şi ultima carte a lui Bernard-Henri Lévy, întitulată “La guèrre sans l’aimer”. Filosoful scriitor francez relatează cu lux de amănunte trăirile sale în timpul războiului din Libia, în care s-a implicat adînc, jucînd un rol care a mers mult mai departe de cel al unui simplu intelectual angajat cu victimele unui război barbar.

Timp de treizeci de ani, Bernard-Henri Lévy s-a implicat în multe conflicte militare – din Afganistan pînă la Darfour şi din Bosnia pînă în Angola – în numele ingerinţei reclamate de violarea drepturilor omului. În Libia el a exercitat însă rolul de consilier-intermediar între rebeli şi preşedintele Republicii, Nicolas Sarkozy, pe care l-a convins de necesitatea intervenţiei în ceea ce a el a considerat “un război just” împotriva lui Gaddafi.

O relaţie cel puţin curioasă între acest alegător neortodox al stîngii şi un şef de stat conservator. Lévy reproduce în cartea sa conversaţiile cu Sarkozy, căruia îi laudă fără menajamente “curajul” şi “determinarea”, deşi susţine că nu va vota cu el la alegeri prezidenţiale din primăvara viitoare. Recunoaşte inclusiv că a transportat arme pentru rebeli în avionul său privat, cu care călătorea comod între Paris şi Benghazi.

Fiu al unui evreu sefard care a luptat în războiul civil din Spania alături de brigăzile internaţionale şi care a luptat în Libia împotriva naziştilor înainte de a face avere, Lévy se simte mîndru de a putea urma, într-un fel sau altul, paşii tatălui său. “Este întîlnirea cu istoria”, rezumă filosoful, care se deplasa pe front însoţit de o echipă de televiziune şi poza artistic cu pletele în vînt în mijlocul dărîmăturilor din Misrata şi Tripoli.

Bernard-Henri Lévy şi-a dat însă întîlnire cu istoria fără să renunţe la look-ul său tradiţional – cămaşă albă deschisă generos şi costum negru impecabil – care face parte din imaginea sa de marcă. Puţin contează dacă hainele sale nu erau deloc potrivite cu contexul sau că prezenţa mediatică suscita comentarii insidioase cu privire la altruismul angajamentului său. “Sînt criticat de peste 30 de ani, nu mă mai deranjează. Am fost masacrat de la prima mea carte. Dacă m-ar fi deranjat mi-aş fi schimbat de mult profesia”, asigură el. Nu ascunde însă faptul că în activismul său există şi o doză de egolatrie. “Dacă tinerii libieni din deceniile viitoare vor afla că un scriitor francez, pe deasupra evreu, a jucat un rol în libertatea lor, va fi bine. Voi fi pe deplin mulţumit”, asigură el.