Balsam pentru traume subconştiente. Ioan Sbârciu – pictor, rotarian, senator

– Să dăm ceasul înapoi. Cum a fost acolo, în Feldru?

– Frumos! E un loc între Năsăud şi Rodna cum rar mai este pe Pămînt. Cînd aveam 6 luni, părinţii s-au mutat la Bistriţa. Aşa că eu am fost la ţară numai vara. Şi n-am stat în sat. Ci în munte. Nu era CAP şi era mult de lucru. Părinţii mai aveau pămînt acolo şi, cum tata era un foarte bun gospodar… Avea şi turmă de oi, contracta cu statul. Eram 8 copii şi trebuia muncit. Mie îmi plăcea să lucrez afară. Probabil că, dacă aş fi rămas în sat, n-aş fi făcut şcoală. Aşa, la Bistriţa am urmat liceul. Dar am ştiut dintotdeauna că voi fi pictor. De la 4 ani îmi plăcea foarte mult să desenez şi am fost încurajat în această direcţie. Învăţătoarea mă punea să desenez pe tablă, copiii admirau desenul şi, oricum, mă bucuram că eram un fel de vedetă. Ai mei nu m-au lăsat la Liceul de artă din Cluj. Eu am vrut, dar ei au fost de altă părere. Aşa că am terminat secţia reală şi toată lumea credea că mă voi face inginer. Tata, cînd a auzit că eu insist să dau la Arte, m-a întrebat ce fel de om voi fi. Acum, mi-ar place să-i spun că-mi pare bine că nu l-am ascultat. Şi că am devenit pictor. Şi rector al Academiei de arte şi design. Nu-mi pare rău nici că am făcut liceul real, pentru că asta m-a disciplinat, dar nici că am făcut pictură, pentru că asta mi-a împlinit vocaţia. Asta m-a făcut să trăiesc într-o lume paralelă. Lumea asta a artiştilor m-a protejat. Şi m-a făcut să trec mai uşor peste greutăţile materiale ale vieţii. Scriitori, muzicieni, artişti plastici… o lume sufletistă – cu multă dragoste, iubire, cu frică de Dumnezeu… Lucruri care m-au făcut să nu bag în seamă toate relele lumii prin care am trecut.

– N-a fost un handicap că n-aţi urmat liceul de artă?

– Nu. Categoric, nu! Am desenat tot timpul. După ce am intrat, mi-am impus un ritm şi am început să am cele mai bune medii. Sigur, nu ştiam istoria artei, pe care alţii o stăpîneau foarte bine. Am văzut şi la admitere că unii… măsurau. Întindeau degetul şi … am încercat şi eu, dar vedeam dublu! Erau unele lucruri pe care nu le ştiam „ştiinţific”, nu înţelegeam, spre exemplu, de ce unii trag linii drepte, cînd de fapt era vorba despre un portret: – unde văd ăia pătrate pe faţa unui model? – dar, la desen, am avut nota cea mai mare. Cred că talentul îşi spune cuvîntul în asemenea situaţii. Nu acuz profesorii, dar, la un moment dat, şcoala poate să strice. Pînă la 14 ani, în arte, copilul nu trebuie învăţat cu scheme. Pentru că tînărul are un mod propriu de a vedea. Trebuie stimulată imaginaţia! Şansa mea a fost însă alta: pînă la Institut n-am avut niciodată un profesor. În liceu, profesorul de desen, era, de fapt, de… matematică. Aşa că imaginaţia mea a zburdat liberă. Mai tîrziu, foarte mulţi părinţi veneau cu odraslele, pentru ore. Le spuneam că, dacă simte că poate să trăiască fără meseria asta, să n-o facă. Poate să fie ambiţia părinţilor, poate să fie ambiţia tînărului. Dar trebuie să nu poată fără „Ea”! Altfel, zău, nu merită! Pentru că numai te chinui. E o muncă foarte îndîrjită şi trebuie să fie foarte tenace. Pînă la urmă, rămîi singur, rămîi cu tine şi tu trebuie să lupţi foarte mult. Dacă nu ai pasiune, dacă n-o faci cu plăcere, dacă fugi de undeva şi nu fugi la atelier, nu merită chinul.

– Am să vă rog să uitaţi de prieteni, de public şi, mai ales, de critici, şi să-mi spuneţi cum vedeţi evoluţia artei picturale pe care o practicaţi.

– Desenînd şi arătînd unor specialişti, făceam cadouri desene care erau realiste. Mai tîrziu am avut o mare şansă, avînd posibilitatea să stau afară. La munte, cum spuneam. Eram singur. În natură. Şi asta m-a marcat foarte mult. Am o nostalgie după Munţii Rodnei. Va veni însă şi vremea cînd mă voi putea retrage acolo. Cînd am reuşit la pictură, am fost foarte mîndru. Concurenţa a fost mare. Şi am rămas la pictură. Totul era nou, nu puteam nici măcar să-mi dau cu părerea despre profesori şi am încercat să învăţ cît mai mult. După facultate am considerat că încă nu sînt pregătit, aşa că, pînă să ajung la mine, pînă să cred că pot să comunic, n-am fost interesat să intru în Uniunea Artiştilor Plastici, să primesc premii… O fi ciudat, mă gîndesc acuma, dar aveam o foarte mare libertate. Nu eram în nici o grupare, nu aveam mentori… puteam să mă exprim. Cînd am crezut eu că sînt mai… artist, după 40 de ani, am acumulat experienţă, am fost mult în străinătate, am făcut o seamă de legături care, mai tîrziu, mi-au folosit. Universităţi, centre de cultură, galerii mari – toate s-au convertit în beneficii pentru universitatea pe care o conduc ca şi rector. Încet-încet mi-am făcut o părere despre mine. Şi, poate că nu-s destul de modest, nu am nici un complex faţă de nici un artist din lumea asta largă. Am văzut şcolile cum sînt organizate, am văzut o grămadă de artişti mari şi ştiu că mă trag din nişte oameni foarte speciali, mai credincioşi – o şansă! Acum, merg la ţară, văd lumea misogină de la biserică. Şi copiii. Stau în genunchi. Şi nu mişcă! Cred că asta salvează România. Rugăciunea. Pe unii îi va fura golăneala oraşului, dar concentrarea aceea extraordinară fascinează. Şi modelează caractere tari. Şi, dacă tot m-aţi întrebat, vă răspund: sînt un caracter tare, călit de aerul tare al munţilor şi al muncii istovitoare pentru existenţă. Iar ca artist, sînt OK. Egal cu mine însumi şi cu alţii de-o seamă cu mine. Nu-mi place formula „cel mai mare artist”, dar am o părere foarte bună despre mine.

– Cum a fost drumul de la desenul real la abstracţiunea lumii?

– Gestual, suprafeţe mari şi după o clipă, desen după un nud. E o experienţă totală. Sînt şi alţi artişti care fac la fel. Hiperrealişti şi abstracţi, totodată. E vorba de stări diferite. Îmi place gestualul, abstractul, dar îmi place şi realismul. Cîteodată mai sintetic, poate, dar fiecare în felul lui. Sîntem unici, nu? E chestie de stare. Aşa există alternativă şi în lucrările mele. Nu copiez modele. Ci sînt în concordanţă cu cele mai actuale curente din lume. De aceea mă bucur că fac parte din şcoala de la Cluj.

– Aţi vrut, n-aţi vrut, viaţa v-a recunoscut meritele şi societatea v-a dat o serie de sarcini extraprofesionale.

– La un moment dat, colegii te împing undeva. Şi, dacă te descurci, funcţiile vin una după alta. Da. Îţi fură timpul preţios. Dar…

Rector, spre exemplu. Am reuşit să construiesc şi cu asta ceva. Nu-mi place bîrfa, şuşoteala în loc de muncă şi dăruire artistică. Aşa că am reuşit să încheg o atmosferă propice muncii. Nu oricine are calitatea de lider. Lumea are o reacţie adversă. Trebuie să fii un caracter frumos, să nu faci rău, să iei cea mai bună decizie.

– Rotary?

– Sînt Guvernator pentru România şi R.Moldova. Imediat după 1990 s-a încercat ca şi România să reintre în lume. Inclusiv cu cluburile. Asta m-a interesat întotdeauna. Rotary n-are nimic cu masoneria. A apărut odată cu existenţialismul, cu înstrăinarea omului. S-a construit în jurul unor elite din societate. Şi a promovat voluntariatul. Să nu primească. Ci să dea. Este o filosofie simplă. E impresionant cum, din alte ţări, vin oameni la noi, dau din veniturile lor şi clădesc. Mulţumind la Dumnezeu că din prea plinul lor pot da şi altora. Că, vorba aia: nu-i mult să nu se gate, şi nu-i puţin să nu ajungă! În Vest e un cult. Să ajuţi. Şi trebuie învăţat acest lucru. Există nişte reguli internaţionale. Să te pui în slujba de a servi. Anul acesta există un slogan aşa, mai din filosofia indiană: „Scrutează-ţi fiinţa, ca să îmbrăţişezi lumea”. Să faci, cu alte cuvinte, o introspecţie, să relaţionezi şi să te împaci cu tine. În felul acesta te poţi împăca cu oricine. Rotary e ca o familie. O familie bună. Iar dacă cartierul are mai mult familii bune, înseamnă că şi cartierul este foarte bun. Iar generozitatea e suverană. Un fel de alifie, asemenea picturii sau politicii bine făcute.

– Există un plan al guvernatorului României şi R.Moldova?

– Sigur. Totul e la concurenţă cu alţii. E interesant, pentru că mă duc la cluburi. Şi cunosc România altfel. Rotary nu e lumea care se vede la televizor. E o lume frumoasă. Dar şi discretă. Scopul nu e să ne lăudăm. Sînt alte organizaţii caritabile care au şi ele acţiuni. Dar, sînt convins, e nevoie de o altfel de comunicare.

– Sînteţi şi om politic. Senator. Cum de nu reuşeşte politicul să coordoneze lucrurile în aşa fel încît să nu avem devianţe flagrante?

– Nu întotdeauna există oameni care nimeresc acolo unde trebuie. Există oameni vocali, dar nu întotdeauna se vorbeşte aceeaşi limbă. Cultura, de exemplu. Nu interesează pe nimeni. Am avut schimburi de opinii cu o serie de guvernatori Rotary. Cel din Olanda zice că alocă 11 la sută din PIB-ul lor pentru sănătate, 14 la sută pentru învăţămînt. Şi 5 la sută pentru cultură. La noi e 3 la sută sau mai rău: 0… la sută.

– Dacă ar fi în puterea dumneavoastră, ce aţi face?

– Aş schimba filosofia distribuirii PIB-ului. Altfel nu se poate. Franţa, în plină criză, a făcut un împrumut. Şi a alocat un braţ de bani pentru Universităţi, pentru cercetare. Să vadă cum să iasă din criză. Am convingerea că România ar arăta cu totul altfel dacă ar aloca mai mult pentru cercetarea de vîrf. Şi s-ar îngriji mai mult de sănătate şi cultură. Asta e!

Pagină realizată de

RADU VIDA