Apă de ploaie… sindicală

Ilie CĂLIAN

De vreo două săptămîni, cei care urmăresc presa scrisă şi audio-vizuală vor fi aflat de protestele personalului din reţeaua de stat de sănătate, pentru creşterea salariilor, îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi, în general, pentru creşterea alocărilor financiare, pînă la 6% din PIB. E adevărat, nu este vorba de mari mobilizări de personal, de demonstraţii gălăgioase – aşa că nici populaţia nu pare a fi deosebit de interesată. Chiar şi recenta ajustare a bugetului Sănătăţii nu pare să-i fi mişcat pe mulţi. E adevărat, Ministerul Sănătăţii a “cedat” nişte bani către CNAS, adică tot către populaţie.

Protestele acestea seamănă în oarecare măsură cu acelea ale cadrelor didactice – în sensul că, deşi pornesc de la nivelul de salarizare, discuţiile sindicaliştilor se îndreaptă tot către procentele din PIB şi nu vorbesc de sume concrete, de revendicări punctuale: atîţia bani pentru salarii, atîţia pentru activitatea curentă, atîţia pentru investiţii. Or, raportarea la PIB are un mare neajuns: se referă nu la nevoile reale, ci la o posibilitate, adică depinde de mărimea PIB. PIB care nu este cunoscut exact, pentru anul respectiv, decît după… sfîrşitul anului, pînă atunci fiind vorba doar de speranţe, în funcţie, pînă la urmă, de ceea ce produce economia reală.

Revenind la sănătate, cererea aceasta de procente din PIB acoperă, de fapt, incapacitatea şefilor sindicali de a cunoaşte nevoile reale din sistem – şi de venituri ale angajaţilor, şi de cheltuieli minime în reţeaua sanitară -, ca şi aceea a “şefilor”, de “sus” pînă “jos”, de a ne spune clar cît costă îngrijirea sănătăţii populaţiei din România. Sau poate greşesc eu: nu este vorba neapărat de incapacitate, ci de ocolirea adevărului. Altfel spus: dacă bugetul se stabileşte în funcţie de PIB, adică de producţia din economia reală, înseamnă că nu are legătură cu prestaţia reală din sistemul bugetat (oricare ar fi acesta), cu munca şi rezultatele reale ale angajaţilor. Dacă, să zicem, cinci sute de mii de angajaţi dintr-un anume sector al economiei au un randament formidabil şi fac să salte PIB-ul, de ce ar trebui ca, automat, de munca acestora să profite toţi bugetarii?! Altceva ar fi dacă angajaţii din sectorul bugetar ar putea demonstra, cît de cît convingător, că au contribuit efectiv la creşterea productivităţii şi producţiei pe angajat din economia reală. De exemplu – că discutăm despre sănătate -, dacă sistemul sanitar din România ne-ar putea dovedi, cumva, că salariile, materialele sanitare, aparatura şi investiţiile din sistem au contribuit la, să zicem, scăderea perioadelor de spitalizare, de concedii medicale, incapacitate temporară de muncă şi la reducerea numărului pensionărilor anticipate din motive de sănătate. Cu siguranţă, într-o asemenea situaţie, orice patron ar considera că este foarte normal să crească PIB-ul sănătăţii.

Acelaşi lucru ar fi valabil pentru învăţămînt, dacă acesta ar asigura piaţa muncii cu tineri mai bine pregătiţi pentru profesiile cerute de piaţa muncii. Sau, pentru diverşii funcţionari din sistemul public, dacă prestaţia acestora ar uşura şi încuraja economia.

Nu trebuie să se înţeleagă din ceea ce am scris că aş fi împotriva creşterii salariilor personalului medical sau din învăţămînt – şi nici a investiţiilor din aceste domenii. Subliniez, însă, că de prea mulţi ani asistăm la discuţii aberante despre PIB, despre bugete, despre salarii şi venituri, despre ajutoare sociale ş.a.m.d., fără ca – măcar aceia care au anumite responsabilităţi aici (politicienii şi sindicaliştii) – să abordeze aceste teme din punctul de vedere al economiei (“de piaţă”), al producţiei şi productivităţii, al rentabilităţii şi profitului – şi abia din acest punct de vedere urmînd a se discuta despre solidaritatea socială.

Revin: m-aş bucura dacă aş vedea că, măcar la finalul acestor proteste ale personalului medical, s-ar discuta cu cifre concrete, pe domenii şi nevoi imediate şi de perspectivă. Altfel – apă de ploaie… sindicală.