Andrei Fischof ÎN VIZITĂ LA MINE ÎNSUMI

…mi-am rezemat braţul îndoit pe canatul uşii, eu şi copilăria, două fiinţe cu două memorii , cu o singură inimă

…canatul copilăriei îmbibat de planşetele copilăriei
…ca prin ceaţă venea mama străvezie din spatele curţii spre terasa de beton, venea zîmbind sieşi
…cîinele, un ciobănesc alb cu negru flocos, a adormit de atîta vreme purtată în surzenia sa îmbătrînită de şapte ori în fiecare an un veac de singurătate
…desigur cîinele nu mai exista dar părea că a rămas nemişcat, rezemat de propria sa umbră şi muţenie

…vai, domnu Andrei, cum semănaţi cu tatăl dumneavoastră eu sînt bolnavă, domnu Andrei, şi numai noi doi, eu şi nicu, bărbatu meu, sîntem aici eu sînt bolanavă, am cancer la pancreas, nici nu cred că trăiesc încă

… apoi a fost incendiul, camera bunicului dumneavoastră a ars pînă la bîrnele carbonizate, astfel camera am transformat-o în cabinet, adică sală de aşteptare, ştiţi fiica noastră e dentistă, adică stomatologă, şi are nevoie de sală de aşteptare
…dar pe aici din camera bunicului mergeaţi dumneavoastră şi sora dumneavoastră să aduceţi din pod vasele schimbate pentru sfintele paşti, nu mai ştiu cum se numeşte asta în limba dumneavoastră, apoi le-am aruncat că deveniseră negre de fum după incendiu şi am plîns la fiecare oală şi la fiecare vază şi farfurii, că erau ca noi toate şi mama dumneavoastră îmi zîmbea din ele

…apoi au plecat cu toţii, unii vii, alţii morţi, dar trăind în minţile şi lacrimile dumneavoastră, domnu andrei

…au plecat, luaţi o prăjitură, vă rog eu, chiar acum am scos-o din cuptor, e caldă de parcă am simţit că veţi veni pe la noi, adică pe la dumneavoastră şi cine ştie dacă vreodată
…şi veniţi iarăşi cu doamna, ca acuma domnu andrei, că dînsa tot pe aici şi-a petrecut cîte o vacanţă cu fetele, dar ele ce fac, doamne, dar sînt mari deja şi au şi ele copii şi
*
Am plecat amuţit de tot şi de toate , cine ştie dacă, mi-am zis şi eu.
I-am urat ca sănătatea să i se arate rezemată de canatul uşii ca şi cum ar fi asteptat-o, dar nu plîngeţi doamnă Belean, uitaţi-vă nici eu nu mai plîng, mă simt ca într-o vrajă, vraja copilăriei parcă în veci nepetrecută.