Altfel decît fotbalul…

Ilie CĂLIAN

Cititorilor care au urmărit cu (oarecare) interes evoluţia politică internă din ultima vreme şi li se pare ceva neclar, sau chiar haotic, în ceea ce face USL (că, în legătură cu PDL şi Băsescu, se vor fi lămurit, măcar parţial – adică pînă la o nouă intervenţie, de împăcare, a lui Traian Băsescu), acestor cititori, care aşteaptă ceva spectaculos de la USL, de la Victor Ponta şi Crin Antonescu, ceva în genul loviturii cu parul în capul lui Băsescu, le propun să se gîndească la o partidă de şah.

Nu este un joc popular, dar putem descoperi o oarecare asemănare cu situaţia politică actuală. Mai exact, după “partida” din vara trecută, adică după referendum, în mod normal “regele” negru, Traian Băsescu, ar fi fost “mat” şi partida s-ar fi încheiat. Numai că a intervenit “arbitrul” de la Bruxelles şi a zis că nu s-ar fi dat “şah” pe pătrăţica potrivită. Acum, în partida dintre USL şi Băsescu este o situaţie de “pat”. Adică, “regele” negru, Băsescu, nu se poate mişca fără a cădea în “şah”, dar nici adversarul nu poate da “şah” în aşa fel încît să-l imobilizeze definitiv. Evident, “Negrul” nu are şanse de a scăpa, dar, totuşi, e liber. “Albul” se află la mutare şi poate continua în “şah etern”, dar fără a cîştiga partida din “mat”. Asta fiind situaţia (cer scuze şahiştilor pentru felul în care am simplificat situaţia), “Albul”, întrucît este la guvernare şi trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile, nu are altă şansă, pentru a ajunge, totuşi, la “mat”, decît să facă o serie de mişcări care să-i permită “regelui” negru să iasă din colţ – chiar să-l momească cu vreun avantaj! -, să încerce recuperarea terenului, pînă acolo unde “albul” va organiza ambuscada definitivă.

Aşa trebuie să înţelegem tot jocul cu numirile în Procuratură, la Curtea Constituţională, la CSM şi cine mai ştie în ce alte posturi, pînă la pasul de ieri, prin care, după ce se arăta hotărît să numească procurorii, în calitate de ministru interimar al Justiţiei şi în conformitate cu atribuţiile legii (a legii impuse de Băsescu prin şi cu Monica Macovei, la începuturile guvernării Alianţei DA – aceea cu PNL şi PD, nu asta nouă, caricatura DA), pînă ieri, cînd Victor Ponta a zis că se întoarce la varianta Comisiei Europene, adică a unei numiri aşa-zis transparente, printr-un îndelungat proces de cernere de către CSM a candidaturilor. Şi, tot acum, după ce Băsescu era aproape gata să creadă că Ponta va face te miri ce compromis, Ponta a făcut un pas înapoi, pierzînd, aparent, un “tempo” (cum ar zice şahiştii), adică cedîndu-şi responsabilitatea de ministru interimar al Justiţiei în favoarea PNL, care ar urma să-l numească pe acesta. Însă, în acest timp, Băsescu trebuie şi el să facă nişte mişcări, să “iasă la bătaie”…

Ca să înţelegem şi mai bine ce se întîmplă, vă propun o altă similitudine. Imaginaţi-vă o partidă de tenis. O partidă pe teren de “dublu”, în care, de o parte a fileului se află Ponta şi Antonescu, iar de cealaltă, Traian Băsescu. E adevărat, în această partidă dezechilibrată numeric,. Băsescu are de partea sa arbitrul partidei, de la Bruxelles, şi cîţiva băieţi de mingi, care-i dau “muniţie”, mingi măsluite, care trebuie să le explodeze în faţă lui Victor şi Crin. Mai mult, arbitrul schimbă regulile jocului, pe parcursul partidei, în favoarea lui Băsescu, deţinătorul de pînă mai ieri al “salatierei” Cupei Davis a tenis-politicii româneşti. Înafara schimbării regulilor de joc şi a “muniţiei” murdare de care încă dispune, Băsescu se bazează pe o tactică simplă, singura care îl poate ajuta: aceea de a trimite mingi între cei doi, în aşa fel încît să-i facă să se ciocnească, mai ales că galeriile celor doi îi împing spre un joc agresiv, în forţă. Pentru ca Ponta şi Antonescu să cîştige în pofida deciziilor imprevizibile ale arbitrului şi a împroşcăturilor din mingile “murdare”, cei doi trebuie să facă un joc abil, să-şi coordoneze mişcările în aşa fel, încît nici să nu se izbească unul de celălalt (dar să lase impresia că sînt gata s-o facă!), nici să-l lase pe Băsescu să creadă că poate cîştiga cu mingi pe laturile terenului – şi nici să-i dea arbitrului ocazia să-i penalizeze. Recunoaşteţi că nu e tocmai uşor, mai ales că, aşa cum spuneam, galeriile înfierbîntate ale celor doi cer sînge…

Cum nu e vorba de sporturi de mari stadioane, cu petarde şi pumni în nas, cu scaune rupte, peluze aprinse şi intervenţia scutierilor, astfel de partide nu sînt foarte spectaculoase pentru un anumit tip de fani ai politicii, care, necunoscînd regulile jocului, în care nu se “dă la gioale”, nu prea au satisfacţii. Însă, politica pretinde nu doar – sau nu atît – adrenalină, cît sclipirea minusculă a “micilor celule cenuşii” din creier.